Ce nu înțelege Robert Turcescu

în Arhivă
15
mai
8'
30

Robert_TurcescuÎn anul 2000, aveam deja patru ani de presă și mă simțeam pregătit pentru un proiect pe cont propriu: Fair Play de Prahova. Săptămânal de sport. Am plecat pur și simplu de la Radio Contact, unde lucrasem aproape patru ani (postul urma să devină Kiss FM), și-am făcut, cu Radu Baicu, ziarul nostru de sport. Știți câți bani aveam? Niciun leu. M-am împrumutat. La prieteni. Făceam tehnoredactarea pe două computere obosite, aduse de noi, de acasă. Împreună, astea două aparate aveau atunci hardul mai mic decât cel mai prost telefon de azi. Și-am început. Noțiunea de salariu era desuetă, vorba unui prieten, după ce achitam toate cheltuielile. Știu cum e, jurnalist fiind, să stai la coadă pentru Bebelac-ul dat gratuit de Primărie, cum e să ai bani doar pentru pâine și să-ți trebuiască pamperși. Cei mai mulți ziariști știu asta, probabil.

În 2004, am transformat Fair Play în altPHel și am trecut de la sport la satiră și anchetă. Și am tras în continuare. Știu ce înseamnă să vină Garda Financiară trimisă de puternicii zilei, știu ce înseamnă să te lupți cu instituțiile statului, cu toți tembelii puși șefi de la partid. Săptămânalul l-am ținut pe suport tipărit până la sfârșitul anului trecut. Am plâns în mine zile-ntregi, când l-am închis. Dar de mai bine de doi ani, ce luam pe mere, la București, muncind ziua, dădeam pe pere, plătind cheltuielile ziarului, la care lucram noaptea. Trebuia să îl închid pentru că nu puteam să mă ocup de el așa cum trebuie, așa cum merita un produs în care am investit, alături de oameni senzaționali (îi menționez pe Nini Hristodorescu și pe Uriașu, care nu mai sunt printre noi), toată priceperea și toată energia, atâția ani.
Decizia am luat-o într-o zi când Robert, băiatul meu de 8 ani, a venit și mi-a spus: tati, dacă tu scrii toată ziua, la ziar, la emisiune, noi când ne mai jucăm? Bună întrebare! Hai să ne jucăm! Și de atunci, chiar avem timp să ne jucăm. Am omorât un copil de hârtie pentru copiii mei adevărați.

Și în toți ăștia 14 ani i-am avut alături – în afară de prietenii care ne-au ajutat cum au putut, mulți fără să primească în schimb pe cât meritau – pe cititori, pe oamenii care săptămână de săptămână cumpărau ziarul și-l citeau. Mulți dintre ei ne-au ajutat cu mai mult decât atât. Și sper că nu i-am dezamăgit, deși am făcut multe greșeli.
Dacă aș porni un nou proiect, aș proceda la fel. L-aș face, le-aș arăta oamenilor de ce sunt în stare, apoi, dacă lor le place și-l consumă, aș încerca să supraviețuiesc cu el pe piață. N-am făcut-o doar eu, au făcut-o probabil zeci, sute de tineri jurnaliști, în toată țara. Unii au reușit, alții încă se zbat să supraviețuiască, mulți, ca mine, au închis. Cu altPHel ne-a reușit supraviețuirea. Și asta pentru că nu să facem bani a fost scopul. Ne-am plătit facturile, ne-am scos un salariu, dar făceam ce ne plăcea la nebunie. Eram fericiți! Și, fără să conștientizăm, deveneam mai buni la ceea ce făceam, cu fiecare zi care trecea. Prestând toate muncile dintr-o redacție. De fapt, din mai multe, că la tv am ajuns toți cei de la altPHel tot pentru că aveam nevoie de un job care să ne asigure un salariu decent.

Probabil că și Robert Turcescu are povestea lui. O fi mai frumoasă decât a mea, mai plină de greutăți, nu știu. Robert Turcescu a fost un ziarist bun. Un om care a făcut istorie în televiziune. Dar, la un moment dat, nu știu de ce și nici nu mă privește, înțeleg că e o chestiune între el și Dumnezeul lui, dacă or fi lămurit-o, și-a trădat publicul. Și l-a trădat în cel mai grav mod cu putință, pentru un jurnalist, acceptând să fie în același timp și agent acoperit al unui serviciu de informații. Un securist de tip nou. Când n-a mai suportat asta sau când a fost sigur că se va afla, nu știm, s-a autodenunțat. Și aici ar fi trebuit să se termine povestea.

Ei bine, nu s-a terminat. După câteva luni de la autodenunț, a revenit, ca o floare. Asta spune, în opinia mea, totul despre domnul Turcescu. Adică, știam că nu are caracter – dacă ar fi avut nu ar fi făcut ce-a făcut -, dar acum e limpede că nu are nici simțul rușinii. Ca și cum greșeala recunoscută e în totalitate iertată, domnul Turcescu vine, cu un tupeu fantastic, și ne propune să-i dăm bani pentru un proiect: o televiziune online. Am mai spus-o, e ca și cum un pedofil ar vrea să se angajeze educator la grădiniță. Ca și cum un cleptoman s-ar angaja paznic de noapte la un magazin de bijuterii.

Mai mult, o altă dovadă de nerușinare, ne ceartă că nu cotizăm la proiectul lui de televiziune. E dezamăgit de noi. Tu de noi? Tu ești dezamăgit că noi nu-ți dăm bani? Nu e cam mult?
De fapt, e simplu. Nu trebuie să vă supărați pe el, pentru că Robert Turcescu nu are o problemă cu noi. Are o problemă cu el. După ce a mărturisit ce-a făcut, crede că poate șterge totul cu buretele, păstrând doar partea bună a carierei lui, cea de jurnalist pus în slujba interesului public. Nu merge! Se numește legitimitate. El n-o mai are! Robert Turcescu a pierdut ce e mai de preț în presă: credibilitatea. Or, asta el pare că nu poate să înțeleagă. De-aia, mi-e milă de el. Aș vrea să-l ajut, dar nu am cum. Pentru că doar singur se poate ajuta. Așa cum a găsit puterea să spună ce-a făcut, așa trebuie să găsească în el puterea și argumentele să-și dea seama că se minte pe el. Și e doar ridicol. Și destul de prost, aș putea adăuga, fără pic de răutate. Adică, insistenței lui nu-i pot găsi altă explicație.

Dar dacă vrea să ne demonstreze tuturor ce poate, dacă vrea să ne arate că am greșit judecându-l, etichetându-l, aruncându-l la coșul de gunoi al presei, ar face bine să nu renunțe la proiectul lui. Să creadă în el și să facă totul pentru a-l transforma în realitate. Să investească banii lui, să se împrumute, să dea drumul la post, să facă emisiuni, dezvăluiri, să-i convingă pe jurnaliștii care cred în el să i se alăture, să spună lucruri care nu se spun, să publice anchete care, așa cum spune el, nu au loc în presă, pentru că presa asta e cumpărată și obedientă și controlată (așa cum a fost el în anii trecuți, ca băsist sadea, veți spune, dar vă rog să trecem peste asta, pentru farmecul discuției). Și să-i facă după toate astea pe oameni, pe cetățeni, să spună: uite, ăsta e Turcescu pe care-l vrem! Haideți să-i fim alături! Și să-l caute lumea, și să-i scrie: Robert, ești minunat, ești fantastic. Înțelegem acum totul! N-ai un cont unde putem dona ceva, lunar, din puținul pe care-l avem, să te susținem? Omule, cât te-am așteptat, credeam că nu mai vii!

Abia atunci, Robert Turcescu va putea să spună din nou că e jurnalist. Până atunci, e doar un securici pomanagiu. Un cerșetor dintr-ăla care stă pe marginea drumului cu un picior băgat sub el, pentru ca seara, când nu-l mai vede nimeni, să se ridice și să plece acasă pe ambele picioare, bucuros că a mai păcălit și azi niște fraieri și că nu a fost nevoit să umble la economiile lui, pentru a mânca o pâine.


ți-a plăcut acest articol ?

Citește și

Performanța s-a născut la stat