Adio, Sârbule!

în Sport
30
mai
5'
10

dadoAcum câteva luni, mă sună Ionuț Georgescu. O să moară Dado, îmi spune, sec, omul ăsta a cărui copilărie se confundă cu tinerețea mea și a cărui maturizare se leagă exclusiv de cea mai bună echipă de baschet din România, din toate timpurile. Cum adică o să moară, întreb, tâmp, incapabil să procesez mesajul propoziției. Da, are cancer, e-n ultima fază, a ignorat starea de rău și durerile vreo doi ani, iar acum a fost în Serbia să-și facă niște analize și nu mai e nimic de făcut. Pe loc, îmi vine în minte faza de la moartea lui Toni Alexe, când stătusem până dimineața cu Dado, cu Burlacu, să petrecem după o victorie importantă. Toni plecase mai devreme, acasă, la soție și la fetiță. N-a mai ajuns, iar noi am aflat cu toții, stupefiați, dimineața, de accident.

Azi-dimineață, Arnautovic a murit. Cumplit e că și-a petrecut ultimele trei luni din viață știind că va muri. Pregătindu-se pentru asta, dacă e posibil așa ceva. Dintre toate cantonamentele prin care și-a petrecut viața, ăsta a fost cumplit. Deși baschetul l-a ajutat să scape de un război pe care l-a urât, sunt sigur că Dado ar fi preferat să alerge din nou pe câmpul de luptă, cu gloanțele șuierându-i pe la urechi. Dar să nu moară așa, într-o luptă în care el nu putea riposta. O fată frumoasă și un băiețel care a petrecut prea puțin timp alături de tatăl său, dar care-i seamănă leit, aveau încă mare nevoie de el.

Unii dintre prieteni au apucat să-și ia la revedere de la Sârb, cum i se spunea când era jucător, alții, printre care mă număr și eu, nu. Am scris un text acum vreo două luni, dar l-am șters, sperând că mai sunt șanse. Încă se încerca la medici, cu rezultatele analizelor. Dado era pentru mine definiția sârbului. Bun la ceea ce făcea, având metodă, principii clare pe care le urma chiar și când era evident că nu avea dreptate, mândru, orgolios, dar dornic mereu de a se perfecționa, de a evolua, de a asculta și de a-i învăța pe alții, iute la mânie, dar cu un suflet extraordinar, petrecăreț neîntrecut, dar foarte serios cu munca lui.
Dado a fost cu noi și noi am fost cu el în toate momentele importante ale echipei noastre de baschet. Al cărei al unsprezecelea titlu – probabil și ultimul, pentru că performanța sportivă se pedepsește, mai nou, în România – a trecut aproape neobservat chiar pentru unii dintre noi, care am pus în această echipă nu doar pasiune, ci și toată priceperea noastră, pentru un singur obiectiv: victoria. Și înainte să pierdem cu Fenerbahce la 60 de puncte, toată lumea s-a gândit doar la victorie. Cine a fost alături de baschet, la Ploiești, știe asta. Știe că dorința de victorie a fost mai mare decât orice. Am petrecut alături de Dado multe zile, seri, nopți. Ne fascinau pe toți cei care-l ascultam poveștile lui de arme, aventurile sale. Dar mai ales, era starea de bine pe care ți-o dădea acest munte de om. Mă uitam prin arhivă, căutând poze și clipuri, și-am realizat că am făcut zeci de emisiuni cu el. Uitându-mă peste ele, realizez încă o dată ce om senzațional a fost Dado. Poate voi avea timp să fac un scurt montaj, în această vacanță. La fel cum sper să pot să vă ofer câteva dintre poveștile lui Dado, nescrise încă.

Deși a contribuit decisiv la acest titlu, Dado nu l-a mai trăit de pe bancă. A apucat doar să zâmbească, probabil, șmecherește, complice, cum o făcea el, din cele mai puțin de 60 de kilograme rămase din muntele de om sub tălpile căruia, acum 12 ani, vechiul parchet de la Olimpia scârțâia din toate încheieturile, la aterizarea după o aruncare de la distanță, care întorsese plasa. Fâș!
Adio, dragă Dado!
Ai fost mai ploieștean decât mulți dintre cei născuți și crescuți aici!

A, Sârbule! Nu te-apuca, acum, așa cum văd că te sfătuiesc mulți, să antrenezi vreo echipă de îngeri. Mai lasă baschetul, pasiunea pentru acest sport căruia i te-ai oferit cu totul te-a omorât! Te-așteaptă Toni la o bere, să râdeți zgomotos de vremurile excelente pe care le-ați petrecut împreună. Chiar dacă prea târziu, eu îți mulțumesc pentru momentele minunate pe care mi le-ai oferit, în ultimii 12 ani.

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterEmail this to someone

ți-a plăcut acest articol ?

Citește și

Fără educație, justiția nu face doi bani