Când idolii se dezbracă

în Arhivă
27
noiembrie
6'
0

baschet_csu_titiÎl cunosc de peste 20 de ani. I-am văzut aproape toate meciurile, pe vremea când juca la BRD CSU Ploiești. Alături de Bogdan Rădulescu, de Bogdan Dumitrache, de Virgil Miulescu, de Nelu Lefter, de Costel Pălîi, de Horia Păun, de Alex Iacobescu și de ceilalți băieți cu suflet mare pe care Ioan Dobrescu îi adunase într-o echipă care a pus practic bazele CSU-ului ce avea să confiște apoi aproape toate trofeele interne, între 2004 și 2015.
A făcut parte din echipa României care câștiga locul 5 la mondialele de juniori, în Canada. I-am admirat seriozitatea din teren și eleganța cu care executa ”cârligul” și la echipa susținută de Rompetrol, o altă încercare a Ploieștiului de a-și face loc pe harta baschetului național. Dar și la Dinamo, unde BRD l-a împrumutat să joace în cupele europene. Ulterior, am insistat pentru cooptarea lui în staff-ul campionilor de la CSU Ploiești. Pentru că e de aici, e dintre ai noștri, pentru că un om ca el, atunci când îl ai alături, spune multe despre tine, ca structură sportivă. Îți dă identitate și inimă. Pentru că, dincolo de problemele pe care alții se încăpățânau să le accentueze, omul are un suflet enorm.

L-am avut coleg la publicația Fair Play de Prahova timp de trei ani și nu cred că l-am plătit vreodată pentru textele pe care le scria, ca specialist în baschet. Din fiecare material reieșea pasiunea lui pentru acest sport. Un sport pe care-l slujește în continuare, acum ca antrenor al unei grupe de copii a Clubului Sportiv Școlar Ploiești. Mi-a făcut o imensă bucurie să-l revăd astăzi, la sala Olimpia, unde, grație nebuniei unor oameni care nu vor să accepte că baschetul a murit aici, se strâng părinți și copii cât nu au alte sporturi la meciuri oficiale din prima ligă.
Omul e la fel de slab ca atunci când juca și poartă un trening pe care scrie CSU Asesoft Ploiești. Stă în picioare și își conduce copiii. Privirile ni se intersectează și ne salutăm de la distanță, cu bucurie. Sigur vom schimba câteva vorbe după meci.

Când am ajuns eu la sală, echipa lui era condusă cu peste 20 de puncte. Era pauză. Galeriile formate din părinții, colegii și prietenii celor aflați în teren (copii sub 16 ani) erau postate de-o parte și de alta a terenului. În niciun moment nu s-a pus problema echipei câștigătoare. Cu toate astea, pe margine, fostul campion ploieștean protesta. Râdea insinuant la masa oficială, îi certa pe arbitri, se întorcea către propriul public încercând să transmită ideea că echipa lui pierde nu pentru că are un singur jucător excelent (numărul 17, care a reușit peste 35 de puncte), ci pentru că la mijloc e vorba de o furăciune.
Ok, deși nu putem încă scăpa de meteahna asta de a da vina pe alții pentru rezultatele noastre, iar în sport chestiunea asta se transmite al dracului de nociv la copii, nu te poți supăra pe el pentru asta. Mai ales atunci când pui mult suflet, ai tendința de a vedea dușmani pentru copiii tăi acolo unde ei nu există. De pildă eu, în seara asta, m-am trezit la un moment dat supărat că adversarii echipei la care joacă fiul meu au în teren copii mai mari cu doi ani. La naiba, sunt doar niște copii, mi-am spus imediat, supărat pe mine. Iar ăsta e doar un joc, care trebuie să-i aducă împreună și să-i facă fericiți.

Finalul meciului vine normal, cu aplauze pentru ambele echipe din Ploiești, pentru jucătorul meciului, pe care el l-a luat în brațe și l-a felicitat când, cu puțin înainte de final, a făcut a cincea greșeală personală și a trecut pe bancă. După ce-și felicită echipa, la stația sălii se aude melodia preferată a lui Dado Arnautovic – care a privit totul zâmbind, alături de Toni Alexe, de pe peretele sălii – iar copiii, împreună cu majoretele și cu părinții, încep să fredoneze și să danseze (foto). Nimic mai frumos, pentru o seară de duminică. Mă uit spre el, sperând să-l văd împreună cu elevii lui, aplaudând ceea ce se întâmplă. În loc de asta, văd o imagine care parcă rupe ceva în mine. El flutura degetul mijlociu, plimbându-se cu pași mari, astfel încât să fie văzut de toată sala. Gestul era făcut la adresa celor care se bucurau. La adresa băieților care i-au fost adversari, la adresa părinților acelor copii, la adresa a peste 50 de majorete, cu vârste între 2 și 16 ani.
Sunt revoltat, împreună cu alți părinți. Îmi vine să cobor din tribune și să-l scot din sală, pentru că mi-e rușine de rușinea lui. Mai mulți oamen care au văzut gestul lui vin, supărați, să-mi aducă poze și filmulețe. Când iese din sală, îi strig: ”Titi, de ce ai făcut asta, nu ți-e rușine?” Se face că nu mă aude și pleacă.

Titi Mircea rămâne pentru mine un simbol al orașului, când vine vorba de sport. Un model pentru copiii care astăzi încearcă să le calce pe urme marilor campioni care au trecut pe la Ploiești. Un idol care în seara asta a greșit grav. Și pentru asta trebuie să prezinte scuze. În primul rând, elevilor lui, cărora le-a arătat astăzi cum nu trebuie să fie, dacă vor să ajungă bărbați adevărați.

PS: M-am interesat între timp, pe numărul 17 de la echipa lui Titi Mircea, care a marcat peste 35 de puncte, îl cheamă Alexandru Răducanu. După meci, a venit să-mi strângă mâna. Alexandru, nu știu ce vrei să faci cu viața ta, dar dacă te ții serios de baschet, dacă muncești mult și-ți tratezi cu respect colegii și adversarii, ai mari șanse să ajungi departe. Dacă vrei să vorbim, despre orice, îți stau la dispoziție. Chiar dacă ați pierdut, eu îți mulțumesc pentru baschetul din seara asta – aș vrea ca și băiatul meu să joace ca tine peste 6-7 ani. A, să nu uit: iartă-l pe Titi pentru gestul pe care l-a făcut, și-a pierdut un pic capul, sper să nu se mai repete.


ți-a plăcut acest articol ?

Citește și

Adio, arme, dar rămân cu voi!