Fii bara unei porți de fotbal, dacă e nevoie! Pentru ca ei să n-o dea în bară!

în Arhivă
17
mai
9'
11

eu_bara_copiiVinerea, îl iau pe Robert de la școală. Când e frumos afară, băieții rămân la un fotbal. Copiii de opt ani din ziua de azi nu seamănă deloc cu noi, la vârsta lor. Dincolo de talent, pe care Dumnezeu l-a împărțit după un tipar numai de el știut, cei mai mulți dintre copiii noștri nici măcar nu știu să alerge. Ok, nu nimerești varza, când vine spre tine, cum i se întâmplă de multe ori lui Robert al meu, dar măcar aleargă, fă-te util, demarcă-te, cere mingea, fii în joc, bucură-te de el! Sunt lucruri pe care noi le făceam foarte bine la 8 ani, indiferent de cantitatea de talent de care dispunea fiecare. Dar noi, spre deosebire de acești copii, aveam exercițiu. Zilnic. Mi-aduc aminte că ieșeam de la școală, alergam până acasă, aruncam ghiozdanele în casa scării și mergeam la joacă. Aveam cheile de gât și jucam de toate, de la 12 până după 15,30, când începeau să apară de după blocuri, grupuri de părinți, de la serviciu. Ne luau în casă, unde ne spălam, ne schimbam, mâncam și făceam repede lecțiile. Repede, pentru că urma a doua porție de joacă, de la 7 la 9 seara, vara și până la 11. Jucam de la lapte gros și monopol până la pititea, iar ultimul care ”se făcea” mergea acasă după ce se convingea că nu mai are cu cine să se joace.
Mâncam dimineața untură pe pâine cu ceai (rar locul unturii era luat de brânză – bunicul meu venea în control când aveam brânză și tuna când vedea cât de groase tăiam feliile de brânză: ”băi, împuțiților, voi mâncați pâine cu brânză sau brânză cu pâine!”), la prânz ciorbă și mâncare (de cele mai multe ori fără carne), iar seara ce prindeam. Între mese, puneam ce avea fiecare și cumpăram două-trei pâini, pe care le împărțeam în mod egal, indiferent de contribuția fiecăruia. Când nu aveam deloc bani, mergeam la fabrica de pâine și ceream de acolo. Și oamenii ne dădeau, chiar dacă nu de fiecare dată. Apă beam de la o cișmea, pe o stradă din apropiere. Cei mai mulți făceam și sport în mod organizat, de trei ori pe săptămână. Eu făceam tenis de câmp. Și plecam direct de pe terenul din fața blocului, mă urcam în autobuz, la capăt coboram (hipodromul din Ploiești), apoi mergeam la terenuri, în alergare. Făceam două ore tenis și reveneam acasă, tot alergând. Uneori, antrenorul dădea 5 lei pentru cine câștiga ”bambiliciul” de la finalul antrenamentului (tenis doar pe jumătate din terenul de serviciu). Era sărbătoare, când câștigam! Messi ridicând trofeul Champions League deasupra capului (anticipez un pic deznodământul din acest an, deși țin cu Juve) nu putea fi la fel de bucuros ca mine. N-avea cum. 5 lei? Sunteți nebuni? Ecler și citronadă la cofetărie, extaz total! Și șa arăta fiecare zi, când aveam 8 ani!

Se vede la copiii de azi că nu au exercițiul pe care-l aveam noi. Și nu e vina lor deloc! Una e să lovești mingea de mii de ori zilnic, alta e să o faci o dată, de două ori pe săptămână, o oră. Iar asta se vede. Dacă aș pune ceva obligatoriu în regulile școlare, ar fi obligativitatea ca fiecare copil să facă un sport, în afara orelor de școală, dar controlat la școală. N-ai unde? N-ai posibilități? Ok, atunci profesorii de sport, plătiți extra pentru această activitate, stau la școală și îți dau tot ce-ți trebuie pentru a face sport. Minge de fotbal, de baschet, de handbal și acces la terenuri (care trebuie și ele utilate – uite un subiect bun pentru o ordonanță, domnule Ponta). Plus asistență, unde ai nevoie. Cum să lovești, cum să te așezi, cum să alergi. Și îți completează prezența la orele astea în carnetul de note.
Dar nu văd prea mulți părinți dispuși să lupte pentru o asemenea regulă. Nu câți s-au dat cu fundul de asfalt pentru prostia cu obligativitatea religiei în școli. Vă rog, nu vă obosiți să-mi explicați cât de bine le face copiilor mei să le spună cineva că Dumnezeu va face în așa fel încât ei să fie loviți de mașină, dacă mint (manualul de religie de clasa a treia).

Vineri, copiii din clasa lui Robert au rămas după ore, la miuță. Pe terenul de bitum, exista o singură poartă, din fier, care avea chiar și urmele de la o plasă, distrusă în timp. Numai că, surpriză, așa cum puteți vedea și în fotografie, poarta dispăruse. Cei care au bătut mingea în fața blocului, folosindu-se de bătătorul de covoare pentru a avea poartă, știu ce înseamnă să nu ai la ce să tragi. Era bătaie la tragerea la sorți pentru câștigarea terenului opus bătătorului de covoare. Puteai să dai la vinclu, să dai bară-gol, nu existau dubii când trăgeai pe sus, dacă a fost sau n-a fost gol. Terenul pe care eu am jucat fotbal între blocuri, ani de zile, are și acum o bară pusă acolo de noi, copiii. Am furat-o de la alt bloc, am făcut gropi, am furat niște ciment de la un șantier din apropiere, am pus apă, și-am avut, ani de zile, poartă. Acum, acolo e parcare, atât de tâmpită a fost administrația orașului. În loc să îngrădească un teren de joacă, a făcut parcare. Bara e încă acolo, printre mașini.

La o dispută privind valabilitatea unui gol, am decis să intervin. Și m-am așezat în locul unei bare. În partea cealaltă, după cum puteți vedea în fotografie, am pus ghiozdanul lui Robert. Cel mai bine îi vezi pe copii când se joacă. Unul vrea să organizeze tot, e lider. Altul, care-i cel mai bun, nu dă drumul la minge, vrea să facă el tot. E egoist, veți spune. Dar v-ați gândit că nimeni nu i-a arătat până acum că dacă dă o pasă poate ajunge mai repede la poartă? Unii doar se oftică, alții se supără că ei nu primesc pase, alții se folosesc de prilej doar pentru a alerga și a se bucura de joc: e cazul lui Robert al meu, care e fericit și să meargă să recupereze mingea din spatele porții. Terenul nu are un gard, așa că poți alerga și 50 de metri după minge. Dacă vorbești cu ei, dacă le spui unde greșesc, dacă le explici că nu poate unul să bată toate loviturile de la 7 metri când se fac trei cornere, dacă le arăți de ce e bine să dea pase, dacă-i faci să se simtă fotbaliști, nu doar că te ascultă. Dar înțeleg, se mobilizează, devin mai atenți la joc. Semn că sunt, pe fond, la fel ca noi când eram mici, doar că ei nu au exercițiul jocului, iar adulții n-au timp să stea să le explice. Și-am fost pentru o jumătate de oră bara din stânga porții lui Darius, portarul clasei a II-a A. Bara care a organizat jocul, a arbitrat, le-a spus copiilor unde greșesc și a validat golurile.
Ca să vă dați seama cât de puțină atenție se acordă azi sportului, cea mai bună și sigură metodă de a le forma copiilor caracterul, copiii ăștia sunt singurii, din vreo 15 clase care ies la ora 12, care rămân vinerea să se joace, după ore. Acum 30 de ani, se făceau zeci de echipe și se juca la ”două goluri sau zece minute”.

În aceeași carte ”Excepționalii”, despre care v-am povestit și aici, Malcolm Gladwell susține teoria (care are și mulți contestatari) celor 10.000 de ore de exercițiu, necesare pentru cineva care vrea să devină excepțional. Pentru a avea sănătate și un caracter frumos, copiii noștri au nevoie să se joace, cu alți copii, cel puțin 10.000 de ore. Dacă o fac doar două ore pe săptămână, vor avea la rândul lor copii înainte de a-și definitiva câteva trăsături de caracter fără de care vor trece drept niște ciudați.

PS: Am vorbit cu directoarea școlii, mi-am sunat doi-trei prieteni, săptămâna viitoare vom dona și monta în bitum două porți de handbal, cu plasă. Și vreau să și tușăm terenul. Și să punem și două coșuri de baschet, dacă găsim repede un atelier care să ia o astfel de comandă. Prima condiție pentru ca ai noștri copii să facă sport – să sudeze astfel prietenii care durează toată viața – e să aibă unde și să le facă plăcere. Și putem face asta pentru copiii noștri, fiecare la școala lui, ca să nu mai spun că presiunea pentru un loc de joacă între blocuri trebuie să vină de la părinți către autorități. Pentru un loc de joacă, da? Nu pentru parcări. Nu costă mult efortul și contează foarte mult pentru copii. Nu stați după autorități, că stați degeaba. Sunt, în cele mai multe cazuri, conduse de oameni urâți și răi, ai căror copii vor ajunge la fel de urâți și de răi.


ți-a plăcut acest articol ?

Citește și

Ce nu înțelege Robert Turcescu

    • Felicitari domnului organizator/arbitru/antrenor/bara,
      Noi parintii ar trebui sa ii invatam sa se joace cu adevarat.Este trist sa vad cum multi parinti le pun in brate copiilor o tableta sau un telefon smecher doar ca sa scape de aceasta”obligatie” .Comoditatea parintilor a dus la creare acestor generatii de copii introvertiti, care nu se mai bucura de copilarie. Haideti sa initiem o actiune …o miscare de lupta pentru a readuce bucuria copilariei.

  • Uite, vezi!? Exact de-asta cred că banii dați de primărie sportului profesionist, fotbal, handbal, baschet, ar fi mai bine folosiți dacă s-ar da pentru sportul juvenil și spații de joacă. Măcar câte un teren și o sală de sport la o școală pe an și tot ar fi ceva.

  • Este bine ca un Om ,crescut si format in vechiul regim poate observa ,semnala pertinent si contribui pe unde se poate la normalizarea copilariei unora dintre micutii ,care nu prea stiu ce inseamna acest lucru.Bravo,Dragos Patraru,cel care e din ce in ce mai „prezent” in casele si in mintile noastre,deschise,avide de adevar!

  • superba initiativa, o salut cu inima plina.

    p.s. nu mai asteptati de la ponta si cei ca el sa faca ceva. un popor care face sport (inclusiv copiii) este un popor sanatos si la trup si la minte. ori ponta si cei ca el nu ne vor sanatosi. puterea de a schimba ceva e la noi. nu la ei.

  • Deseori, printr-o artmetica cel putin bizara, a aduna inseamna…a scadea!
    Logic ar fi, poate ca, atunci cand constatam ca prelungirea listei de posibilitati mai mult ne frustreaza (cand nu inhiba pur si simplu!), decat ne bucura, sa ne simplificam viata!
    Oricat de solemn ar afirma ayatolahii pedo-psihiatriei moderne ca, copiii de azi nu mai raspund acelorasi stimuli ca parintii lor, ca sunt mai greu de motivat, deoarece mai exigenti, ca au alte nevoi (?), cu alte cuvinte, ca „le trebuie altceva” (si acel altceva vi-l vand ei, in abundenta!), nu trebuie sa repezinte decat un punct de vedere exterior, maximum informativ, nicidecum decisiv pentru parinti!
    In urma carui miracol, un copil nascut in 2007 ar fi „croit” sa deteste ceea ce altul, nascut in 1977, a adorat? Conform carei logici superioare, sportul, care a dezvoltat armonios corpul si mintea atator generatii, invatandu-le abnegatia, perseverenta, increderea insine, dar si respectul sau colegialitatea fair play, subit, in sec 21 si-ar fi pierdut toate aceste valente?
    Mare atentie, insa: diversii vinovati de aceste anomalii, din scoli, primarii sau guverne, nu sunt singurii responsabili de dezastru!
    Nimic nu s-ar fi deteriorat in asemenea masura, in aceasta tara, asa cum nimic nu se va ameliora vreodata, fara concursul efectiv, sustinut si vigilent al fiecaruia dintre noi, anonimii!

  • Am crezut multa vreme ca doar pe mine ma deranjeaza ca acum copii nu mai fac nici macar pe jumatate din cata miscare faceam noi.
    Foarte mult le lipseste din socializarea aceea creata in jocul in aer liber. Se pot autoevalua si exact cum spuneai, isi consolideaza pana si caracterul.
    Ce sa faci daca spatiul scolii nu este accesibil copiilor dupa ore? Se invata in 2 schimburi la scoala si ei saracii nici la sfarsit de ore nu au timp sa mai socializeze intre ei. Vin cei mari din seria de dupa-amiaza si ei tre sa iasa rapid din clasa, din scoala si la fel din curte. -)
    Spatiile unde erau locuri libere si noi ne puteam juca folosind babatorul de covoare cand pe post de poarta cand pe post de bara de exercitii sunt acum folosite drept parcari ori au aparut alte constructii.
    E trist dar nimeni de la urbanism nu se gandeste la astfel de spatii.

  • >