Șaorma cu de toate! Legiunile lui Umberto Eco. Presă. Greci (via Paul Johnson)

în Cărţi
28
iunie
11'
32

greek-debtsScriu acest text pornind de la un status pe care l-am scris ieri pe Facebook, nu despre ce se întâmplă la greci și despre atitudinea lor față de UE, ci despre curajul grecilor. Despre capacitatea lor de a nu lua totul așa cum li se servește. Pentru cei care nu au acces la comentariul meu pe alocuri vulgar de pe Facebook, iată-l:

”Vai, cum suntem noi, românii! Stăm pe margine, ne uităm la spectacol și zicem: Moamă, ce coaie au grecii, ce le fac ăstora din UE! Dar nu ne-ar trece în niciun moment prin cap întrebarea: ce-ar fi dacă am avea și noi o pereche de boașe? Nu ca grecii, că n-avem cum, nu e în ADN-ul nostru, grecii au făcut lumea asta, noi suntem niște potăi în comparație cu ei. Dar măcar un pic, acolo. Măcar un testicul, acolo? Mhm? Nu, n-avem cum, nu? Ne-am născut slugi, vom muri slugi. Asta o să scrie pe piatra funerară a acestui popor.
PS: Și eu, care am bilete de Grecia plătite, ce fac acum?”

Așadar, eu nu spun nimic despre situație, despre atitudinea grecilor, dacă e bună sau e rea, ci doar despre atitudinea românului, pe care am observat-o ieri într-o mulțime de opinii. Și despre faptul că grecii au curaj. Mult curaj. Și că ne-ar folosi și nouă niște curaj, nu să-l folosim așa, ci să nu mai primim în genunchi tot ce ni se dă de afară. Să nu mai pupăm mâinile puternicilor zilei, având senzația că facem ceva bun și demn.
Ei bine, comentariile au transformat rapid locul într-un câmp de bătălie. Grecii sunt leneși, grecii sunt niște cretini, grecii sunt șmecheri, grecii au turism, de-aia îi doare în moțul de la bască, grecii nu plătesc impozite, cum poți să încurajezi un astfel de comportament (oare asta am făcut?) și multe altele.
Pe lângă opinii pertinente, coerente, care au la bază mai mult decât prejudecăți și stereotipuri de gândire, există multe care nu țin cont nici de ceea ce scriu eu (unii au agenda lor, asta e) și nici de subiect. Ba, mă trezesc că un domn mă atenționează că din ce-a citit el (foarte mult, deduc), românii au o istorie mai bogată decât orice stat european. Nu cred că mai merită comentarii o astfel de aserțiune, deși pe Facebook nu m-am putut abține. Folosesc exemplul acestui post pentru câteva considerații despre comportamentul pe internet, rolul presei și, desigur, greci. Un ghiveci, deci.

E atâta ignoranță la foarte mulți oameni care acum sunt la fel de vizibili în mediile sociale ca un laureat al Premiului Nobel încât nu cred că există cale de salvare. Comparația dintre un utilizator de Facebook și un laureat al Nobelului nu e ideea mea, a spus-o Umberto Eco, recent, la primirea unui titlu honoris causa în Comunicare și cultură media. Spune semioticianul: ”Rețelele sociale dau drept de cuvânt unor legiuni de imbecili, care înainte vorbeau doar într-un bar, în spatele unui pahar cu vin, fără să deranjeze colectivitatea. Erau imediat reduși la tăcere, în timp ce acum au aceleași drepturi la cuvânt ca un laureat al premiului Nobel. Asistăm la invazia imbecililor”.

Bun, dreptul la cuvânt e foarte important și sunt de acord că el trebuie să se manifeste în orice situație. Pentru că am văzut cu toții, timp de 50 de ani, ce înseamnă anularea acestui drept. Beznă! Dar ce ne facem atunci când adevărul, informația, opinia pertinentă sunt înghițite de zgomotul infernal al opiniilor irelevante, tâmpe, bazate pe date false sau închipuiri ale unor oameni care, fără să facă niciun efort de documentare, știu ei mai bine? Și știu mai bine nu emițând o simplă opinie, umilă, de genul: eu cred că aici problema stă în felul următor și mă bazez pe asta, asta și asta. Nu, omul care știe el mai bine e vocal, vrea să fie văzut, de multe ori scrie cu majuscule, pune zeci de semne de exclamare, urlă la tine în scris. El trebuie să fie în față, are nevoie de confirmări. Culmea, ele și vin. De la alții ca el. Uite ce bine le spune domnul ăsta, mama lor de nenorociți. Like, share, să legăm și o prietenie strașnică! Să formăm ceea ce Eco numește ”legiuni de imbecili”. Apoi, mai există tipul (în general bărbații își permit lipsa asta de politețe) care nu se află în lista ta de prieteni, dar îți intră încălțat în sufragerie, să-ți toarne o găleată cu rahat în cap. De ăștia-mi place foarte mult. Încerc să înțeleg ce determină acest tip de comportament. Nevoia de a fi auzit, deși nu ai nimic a spune? Abuzuri suferite în copilărie, când astfel de oameni își luau câte una peste bot de la părinți de fiecare dată când deschideau gura? Nu am pregătirea necesară și pentru a oferi răspunsuri acestor întrebări.

Despre presă:
Acum, o întrebare care mă frământă și căreia am încercat să-i dau un răspuns chiar într-o disertație, scrijelind doar suprafața subiectului, intens disputat în democrațiile serioase, conștiente că un sistem media puternic este vital pentru succesul democrației (Curtea Americană de Justiție, 2008). E de vină mass-media pentru această stare de fapt? În mare măsură, da, este concluzia la care am ajuns. De ce? Pentru că internetul a răsturnat toate paradigmele. În primul rând, presa nu mai are rol de gatekeeper, deci de control al informațiilor care ajung la oameni, decât în mică măsură. Nu mai este, culmea, nici câinele de pază al democrației. Mutată pe rețelele sociale, unde oricine poate deveni producător de conținut (asta nu pricep mogulii zilei, că influența lor nu mai poate fi exercitată ca-n vremurile în care banul putea dicta conținutul), informația este bombardată din toate părțile, fiind deformată total de comentariile celor care o accesează. Dar cea care a renunțat la acest statut este chiar presa. Pentru că și-a abandonat pur și simplu, împinsă și de recenta criză economică, poziția tradițională. Până acum 20-30 de ani, presa era portavocea interesului public. Stătea de partea populației, urlând printr-o portavoce la instituțiile statului. Ei bine, specialiști americani au observat și punctat schimbarea de poziție. Acum, chestiune amplificată de lupta împotriva terorismului, presa se găsește, paradoxal, am spune, în poziția de portavoce a instituțiilor statului. De unde urlă la populație. Iar tendința asta începe să se simtă din plin și la noi. Presa nu mai scrie despre abuzurile pe care le fac instituțiile statului asupra cetățenilor, ci despre abuzurile cetățeanului în raport cu statul. Presa îi ceartă pe cetățeni. Nu vedeți asta, la multe instituții de presă? Iar lipsa de credibilitate a presei, picată, din păcate, prea ușor, în mâinile unor oameni care lucrează nu doar împotriva interesului public, ci și împotriva statului, potențează ideea că presa nu este bună. Și se amplifică această idee, că presa care apără cetățeanul, nu instituția statului, trebuie să dispară. La fel cum se amplifică, văd, ideea, că partidele, sursă a corupției în ultimii 25 de ani, trebuie să dispară. Că Parlamentul trebuie să dispară. Periculoase idei.

Despre greci:
Între timp, după domnul de care v-am pomenit mai sus, a apărut și o doamnă. Care nu se află în lista mea, cu toate astea, îmi transmite: ”Pui mâna pe o carte și te documentezi: Dacii au fost primul popor civilizat. Grecii au vorbit despre noi.” Frumos sau ce? Deci, dacă grecii au vorbit despre noi (care noi?), e clar ce-am fost în istorie, da? Cei mai șmecheri! Contează că nu există, în afară de emanații propagandistice de origine comunistă, nimic care să confirme enormitatea asta? Nu! Noi suntem dacii! Noi suntem mândri, suntem civilizați, dar lumea a fost rea cu noi, dușmanii ne-au purtat pică, pentru că n-aveau valoarea noastră și ne-au dat la cap. Miorița!

Așadar, lăsând la o parte mistificarea asta cu dacii, născocită de comuniști, în căutarea unui proiect identitar de succes (mistificare desăvârșită în mentalul colectiv de filmele lui Sergiu Nicolaescu, care n-au niciun suport confirmat de specialiști recunoscuți), care funcționează la popor de minune și este exploatată în continuare genial de personaje de genul Dan Puric, recomand o lectură. Cartea se numește Dușmanii societății și e scrisă de un nene, Paul Johnson (mulțumesc, Adriana Săftoiu, pentru recomandare), pe numele lui de nemernic care nu vorbește despre noi, dacii, adevărații urmași ai lui Traian.
Mă rog, asupra îndoctrinaților daciști lucrarea ar putea avea efecte devastatoare. Deci, a se consuma cu atenție.
Johnson, altfel un conservator absolut, pleacă în cartea lui de la analiza modelului istoric, întrebându-se dacă ”ar trebui să ne minunăm de iuțeala cu care omul a pus stăpânire pe un mediu ostil și a creat astfel lumea industrializată în care trăim, ori să fim disperați la gândul încetinirii aproape chinuitoare cu care omul primitiv s-a înălțat din sărăcie, ajungând la o relativă abundență”. Și analizează ce l-a ținut pe om pe loc, din neolitic, când homo sapiens a început să-și exploateze resursele fiziologice în chip de creatură rațională, până pe la sfârșitul secolului al optsprezecelea, când a explodat pur și simplu. Iar una dintre concluziile acestei analize, care ține de mentalități și de politică, este că istoria lumii vechi este istoria șanselor ratate. Concluzia cărții, bazată pe analizarea modelului istoric, este foarte interesantă și nu v-o spun.

Revenind la greci (care au scris și despre noi, dacii, deci iată ce importanți eram noi… :))), ei sunt la baza a ceea ce Johnson numește decolarea din neolitic. Comerțul, inițiativa individuală, împărțirea populației în clase și competiția dintre aceste clase i-au orientat pe greci către libertate și inovație. Ei nu doar au observat cum funcționează natura, ci au avut dorința de a descoperi de ce. Cititul și scrisul (ceea ce dacii făceau cu milioane de ani înainte ca greci să învețe să scrie, pentru a scrie despre daci, desigur) nu au mai constituit știința ezoterică a preoțimii și grămăticilor. Asta se cam știe. Dar ce au făcut cel mai important grecii, susține Johnson, a fost să dezvolte principiul criticii. În acea societate, s-a dovedit a fi esențial. Dascăli presocratici, precum Thales, își încurajau discipolii să critice. Așa că Omului Dogmatic – cum sunt mulți încă pe la noi – urmași ai dacilor, pesemne, cei mai mulți – i s-a adăugat omul critic. Care a permis cea mai importantă decolare a omului din neolitic, până în secolul 5, Î.Cr. Doar să sistemul greco-roman, cu toată dezvoltarea lui de amploare, întâi a stagnat, apoi s-a prăbușit, pradă a ceea ce Gibbon numea ”triumful barbariei și al religiei”.
Și de aici întrebarea: sistemul nostru, privind lumea de azi, unde se află? Suntem pe un drum ireversibil al năruirii? Desigur, răspunsul îl pot da foarte ușor doar dacii adevărați, pentru că ei erau aici când grecii și romanii se jucau cu virgulele în nisip. Pentru ceilalți, ”Dușmanii societății” reprezintă o lectură utilă și agreabilă, care vă va face să vă puneți multe întrebări, chiar dacă există destule puncte în care poate nu veți fi de acord cu Johnson (după, recomand și O istorie a lumii moderne).

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on WhatsappEmail this to someone

ți-a plăcut acest articol ?

Citește și

Bag și eu bățul prin gard: să fie interzise căsătoriile între doi parteneri care nu au făcut sex unul cu celălalt!