Iartă-ne, Dado!

în Cărţi
02
decembrie
5'
4

eu_dado_2008
E ora 11,43. Sunt singur, în platoul emisiunii Starea nației, și scriu pentru emisiune, ca-n fiecare dimineață, de luni până joi. Vorbesc cu băieții, ”țip” la ei pe messenger, să-mi dea textele, discutăm cu ce începem emisiunea, dacă să spun sau nu la început că eu cred că în continuare televiziunea publică nu face ceea ce trebuie pentru a-și îndeplini misiunea publică, iar ieri, de ziua națională, audiența din prime-time a arătat asta. De-ale noastre, din bucătăria internă.

Apoi, văd pe Facebook o postare despre ziua lui Arnautovic. Da, azi, dragul nostru Dado ar fi împlinit 44 de ani.
Și l-aș fi sunat, i-aș fi urat la mulți ani și i-aș fi cerut, dacă am mai fi avut și echipă – dacă CSU n-ar fi murit odată cu Dado, așa cum s-a născut odată cu el – să bată tot nu doar în campionat, ci și în cupele europene. ”Sârbule, când te apuci de antrenorat să-mi spui și mie”, așa obișnuiam să-l tachinez. Și el mă trimitea să-i număr titlurile de campion.
Și-am fi vorbit despre când vom face un șpriț, că n-am mai stat de mult timp la povești. Și ne-am fi scuzat, așa cum se întâmpla de fiecare dată când vorbeam: eu că sunt prins cu emisiunea, el că e prins cu antrenamentele. Și-am fi vorbit un pic despre cum nu avem timp să ne mai bucurăm de viață. Despre cum o trăim ca niște roboți, neapucând să mai respirăm, neapucând să ne mai întrebăm de ce suntem atât de agitați, unde ne grăbim, fără să ne mai uităm în jur, fără să ne mai bucurăm de cei dragi, și fără să ne luăm o secundă din timpul nostru atât de prețios, pentru a le spune că-i iubim.

Și dacă totuși am fi avut timp să ne vedem, am fi stat la o bere. Eu, la una, el, la vreo zece. Și mi-ar fi spus Dado, din nou, la insistențele mele, poveștile pe care le știu atât de bine și de care nu mă săturam niciodată. Despre război, despre cum l-a salvat baschetul (pentru ca apoi să-l omoare), despre prieteni, despre Toni Alexe, despre viața care-l umplea, transmițându-ți, de fiecare dată când îl vedeai, energic și pus pe șotii, o bucurie imensă.
Ăsta era Dado! Un munte de om, direct, sincer, angajat total în ceea ce făcea. Asta l-a și doborât! Ăsta e prețul angajamentului total! La un moment dat, îți lucrează doar mintea. Ești atât de concentrat, încât ceea ce se întâmplă în jurul tău are o altă viteză. Iar când distanța dintre mintea ta, conectată tot timpul la ceea ce faci, și corpul tău, care trebuie să ducă zeci, sute, mii de ore nedormite, de mese sărite, de țigări și cafele, devine prea mare, atunci cazi. Și te stingi. Uneori repede, cum s-a întâmplat cu Dado, căruia nici să-i spun cât de mult îl iubim n-am apucat.
Azi, Dado nu mai e, să-i spunem la mulți ani.
Asta e, veți spune, cei care nu l-ați cunoscut, se numește viață. Și moarte. Și e timpul să ne întoarcem la treburile noastre de zi cu zi.

Problema mea e că simt că l-am dezamăgit pe Dado. Nu eu, personal, deși mă apasă asta ca și cum ar fi depins cumva de mine. Dar simt că a plecat supărat pe noi. Supărat că nu l-am apreciat așa cum ar fi meritat, supărat că, după ce l-am băgat în treba asta până peste cap și i-am dat cât nu putea să ducă, am plecat care încotro. Supărat că el și-a dat viața pentru ceva la care noi, cei pentru care el făcea asta, fanii, suporterii, am renunțat mult prea ușor.
Simt cumva că nu suntem vrednici de prietenia lui Dado. Și că trebuie să reparăm asta. Și nu vom reuși decât în momentul în care ne vom aduna din nou, săptămână de săptămână, într-o sală de sport, în care el de pe un perete, iar Toni Alexe de pe celălalt, să ne privească, să vadă cum ducem mai departe moștenirea pe care ne-au lăsat-o.

Iartă-ne, Dado! Sper ca peste niște ani, c-or fi cinci, c-or fi zece sau douăzeci, să ne adunăm din nou acolo. Iar în teren să fie copiii noștri, care acum fac baschet la Ploiești pentru că i-am dus de atâtea ori la sală, să te vadă pe tine, pe Toni, Pe Burlacu, pe Levi, pe Căruțașu. Iar dacă nu vor fi ai noștri, poate va fi micuțul tău, care nu cred că a apucat să-ți spună încă ”tata”. Dacă-ți va moșteni talentul, sigur va găsi o cale, în ultimele secunde ale unui meci strâns, să scape din marcaj și să arunce de la trei, din săritură, scuturând plasa. Fâș…

E ora 12,21. Sunt în criză de timp deja. Băieții ”ulră” la mine, messengerul scoate tot felul de zgomote și-mi arată fețe supărate. Scuze, Sârbule, trebuie să mă întorc, am treabă, e nebunie aici!


ți-a plăcut acest articol ?

Citește și

Horoscopul scuză mijloacele

  • Emotionant! Si eu il tachinam pe tema antrenoratului, dar asa m-a durut cand a plecat dintre noi. Mare om! Odihneasca-se in pace!

  • Multumesc pt bucuria care ne=o faci seara de seara ,dorm maibine ,mai uit de griji ,de boale etc,,,
    dupa ce se termina emisiunea ,citesc pe blogul tau sa vad ce ai postat ,multumesc ca existi ,numai bine .

  • L-am văzut jucând, l-am văzut antrenând și sunt bucuros că mă pot mândri cu asta.
    L-am văzut o singură dată de mai aproape, la Păulești, la bowling, exact lângă pista la care jucam noi.. Soția mea s-a dus să îi ia un autograf. Râdeam pentru că el avea peste 2m și soția mea 1,5 m și imaginea era caraghioasă. S-a uitat la mine, mi-a zâmbit și mi-a spus calm: „parcă tu ești mai mare….”. Eu am 1.70m și am realizat că pe lângă el tot un pitic eram. I-am mulțumit, mi-a zâmbit, a băut cu sete din sticla de bere și a lansat bila cu o viteză de vreo două ori și jumătate mai mare decât mine. S-a uitat la mine și mi-a spus: „dă și tu uriașule!”

  • >