Tu pentru ce fel de lume îți pregătești copilul?

în Cărţi / Copii / Educație
21
ianuarie
10'
14

Ce înseamnă să fii un părinte bun pentru copilul tău, în ziua de azi? Eu mă întreb asta foarte des. Sunt oare un bun părinte? Și de multe ori realizez că nu sunt. Că sunt foarte departe de ce-ar trebui să fie un părinte bun. Dacă îi faceți copilului toate poftele culinare sunteți un părinte bun sau rău? Dacă îl puneți să aibă rezultate bune la învățătură sunteți un părinte bun sau rău? Dacă îl lăsați să se joace toată ziua pe calculator sunteți un părinte bun sau rău? Întrebările pot continua la nesfârșit și, din păcate, răspunsurile la astfel de întrebări nu se predau în România în școli de părinți, pe care eu le cred necesare. Practic, nimeni nu și-a pus serios problema, în sistemul educațional românesc, să lucreze și cu părinții, nu doar cu copiii.

Din fericire, dacă ajungem să ne punem întrebările corecte, găsim răspunsuri în cărți. Din ce în ce mai mulți autori serioși sunt traduși în limba română, grație unor edituri care chiar au luat în serios acest subiect, ignorat în România după 90, până acum câțiva ani.
Sigur, pentru asta trebuie să citim. Trebuie să învățăm de multe ori cot la cot cu copiii, pentru a găsi acele răspunsuri care chiar ne transformă în părinți buni, pentru copiii noștri.
Cei mai nocivi părinți, în opinia mea, sunt cei care nu doar că refuză să se informeze, dar trăiesc cu impresia că statutul acesta de părinte îi transformă în niște Dumnezei. Ei au putere de viață și de moarte asupra copiilor. Și fără să știe nimic despre ce se întâmplă în jurul lor, au doar certitudini. Ei știu exact ce le trebuie copilului lor, când, în ce doze, ei știu tot. Așa se întâmplă de fapt când nu știi nimic, ai impresia că știi tot.
Ați atenționat vreodată un părinte care-și bruschează sau chiar lovește copilul în public? Le-ați văzut reacția? Nu le vine să creadă că intervii! Cumva, ei consideră că atentezi la un bun al lor, pe care-l tratează cum vor ei. Pentru că îl dețin. Mi-e milă de acești părinți, dar mai ales de copiii lor. Care sunt, de cele mai multe ori, dezechilibrați emoțional, încapabili de a se integra.

Un studiu realizat pe studenți și profesori, citat de Ken Robinson, în cartea O lume ieșită din minți, Revoluția creativă a educației (Publica, 2011), arată că ”se manifestă o tendință la nivel global în rândul generației actuale de copii, de a fi mai dezechilibrați din punct de vedere emoțional față de generațiile anterioare: mai izolați și mai depresivi, mai furioși și indisciplinați, mai nervoși și îngrijorați, mai impulsivi și agresivi.” Vestea bună de aici ar fi că se întâmplă peste tot în lume. Nu e o chestie românească. Ideea este cum tratăm această problemă, cum ne raportăm la ea. Iar din ceea ce se poate vedea cu ochiul liber, mergând pur și simplu pe stradă sau prin locurile aglomerate, în care vezi părinți și copii, în România puțini sunt conștienți de adevăratele provocări pe care le presupune meseria de părinte, pentru a crește un copil sănătos și echilibrat.

Sistemul educațional nu mai poate ține pasul.
E clar. El trebuie schimbat, trebuie adaptat, nu mai putem fi puși cu toții, la grămadă, și pregătiți pentru munci care erau valabile în zorii revoluției industriale. Argumentele pentru schimbarea sistemului educațional, complet depășit la acest moment, sunt evidente. Cu puține excepții, gen Finlanda, care sunt lăudate și atât, învățământul se bazează pe presupuneri adânc înrădăcinate, care și-au pierdut valabilitatea în timp. Și culmea e că distrugerea copiilor nu e o chestie deliberată. Nu e o conspirație la mijloc, gen: da, noi trebuie să producem tâmpiți. Nicidecum. E o problemă a unui sistem pe care noi refuzăm să-l reconstruim.

Haideți să ne gândim un pic. Ce li se cerea oamenilor care terminau o școală acum 150 de ani? Era vorba, ca și acum, de cererea de forță de muncă. De-aia a fost făcută școala, până de curând (câteva sute de ani la scara istoriei înseamnă foarte puțin) accesibilă doar oamenilor foarte bogați. Pentru că industria avea nevoie de oameni, a apărut școala pentru mase. Care îi pregătea pe viitorii adulți pentru tendințele de atunci ale pieței muncii: liniaritate, standardizare, conformitate. Ei bine, ce li se cere acum copiilor, când termină o școală? Cu totul altceva decât li se cerea acum 150 de ani, nu? Absolvenții de azi trebuie să fie capabili să se descurce într-o lume dinamică, să se poată adapta foarte ușor unor cerințe în permanentă schimbare. Un absolvent de azi trebuie să știe să lucreze în echipă, să comunice concis, să fie un ascultător empatic, să-și poată înțelege și exprima sentimentele, să răspundă pozitiv și sensibil unor situații noi, ceea ce presupune cu totul alte calități față de cele pe care le avea în vedere școala acum 150 de ani.

Așadar, oricum am lua-o, educația nu mai poate să fie ceva liniar, ci un proces complex, adaptat fiecărui individ în parte, prin care sunt cultivate abilități și sensibilități. Dacă ne rezumăm la scris și socotit, ignorând creativitatea, inovația, imaginația, mai mult îi încurcăm pe copii. Copiii trebuie încurajați să gândească, să fie permanent creativi. Li se cere acum să analizeze informații, să fie capabili, pe baza acelor informații, să deseneze o strategie pentru rezolvarea problemei, aducând propria viziune asupra lucrurilor, apoi să fixeze și să urmeze niște pași, dând dovadă pe parcurs de flexibilitate și creativitate, făcând toate astea într-o echipă. Serios? Ce anume din sistemul actual educațional ne învață așa ceva? Nimic. Standardizarea asta după care e construit actualul sistem de învățământ trebuie să dispară, nu suntem cu toții la fel, nu ne poți cere să facem aceleași lucruri, în același fel.

Eu, de pildă, fără mult noroc și niște oameni care m-au înțeles și m-au sprijinit de-a lungul timpului, nu mi-aș fi putut depăși condiția. Aș fi fost probabil, precum tatăl meu – un om mult, mult mai talentat decât mine – un strungar alcoolic și resemnat, care s-ar fi trezit în fiecare dimineață cu gândul că sistemul i-a frânt aripile și l-a distrus.
Și puteam să eșuez de atâtea ori, pe parcurs. Când n-am intrat prima dată la liceu, din cauza notei mici la matematică, când n-am intrat prima dată la facultate, la jurnalism, când am fost propus pentru a fi exmatriculat de la liceu pentru că am scos colegii la o demonstrație împotriva violenței de care aveam parte în curtea școlii și împrejurimi, când, prin 96, Florin Călinescu mi-a zis că n-are ce să facă cu mine la Chestiunea zilei sau tot atunci, când am fost respins la probele pe care le-am dat la Pro FM. Și dacă am înțeles ceva în ăștia aproape 25 de ani, de când muncesc fericit zi de zi, asta este: succesul este o combinație de perseverență și pasiune și nu ține în principal nici de talent și nici de cunoaștere.

Cei mai mulți copii nu-și descoperă calitățile și nici ce-i face fericiți din cauza modului în care este creat sistemul de învățământ și din cauza părinților care cred orbește că doar urmând linia impusă de sistem te poți realiza în viață. Asta nu mai e valabil, oameni buni!
Lăsați copiii să exploreze, nu-i bombardați cu teme, cu concursuri școlare, cu materia predată în exces la școală. Nu puneți presiune pe ei. Un elev de nota 7-8 (eu asta am fost tot timpul), care e încurajat să dea altor activități, care-l fac fericit, cea mai mare parte din timpul lui (sport, actorie, dans, muzică, literatură), are șanse mult mai mari de a ajunge un adult întreg la minte, fericit și sigur pe el decât un copil căruia părinții și sistemul îi distrug tot ce are mai bun. Pentru că programele școlare ignoră dezvoltarea unor abilități esențiale pentru dezvoltarea unui om într-o societate precum cea de azi, cum ar fi capacitatea de a empatiza și de a asculta activ.

Capacități care până la explozia internetului și a aparatelor inteligente erau cumva cultivate pe stradă. Noi, generația cu cheia de gât, acolo le-am învățat. Prin joc și prin dezvoltarea unor abilități pentru evitarea unor pericole. Am ajuns astfel capabili să ne controlăm furia și să găsim tot felul de căi pentru a gestiona conflicte, ceea ce la copiii de azi găsim din ce în ce mai rar. Pentru că ei nu mai stau pe stradă, nu se mai joacă, nu mai vorbesc direct, față în față, nevoiți să-și asume responsabilitatea faptelor și a părerilor.

Și revin la întrebarea din titlu: tu pentru ce lume îți pregătești copilul?
Vrei să fie un adult bine integrat, rațional, capabil să își gestioneze sentimentele și abilitățile? Atunci încurajează-ți în fiecare zi copilul să exploreze, să caute activități care-i plac, împreună cu alți copii, să facă sport, să învețe să cânte la un instrument sau să danseze. Să se joace! Dacă ești dintre cei care cred că matematica e mai importantă decât muzica, că fizica e mai importantă decât sportul, mai gândește-te o dată. Fără să vrei, s-ar putea să crești un intelectual precoce, profund imatur din punct de vedere emoțional, care va avea mari probleme în a se integra în lumea de azi. Succes.

O listă cu cărți care v-ar putea ajuta să vă puneți întrebările potrivite:
Ken Robinson – O lume ieșită din minți
Ken Robinson – Școli creative
Ken Robinson – Descoperă-ți elementul
Anders Ericsson – Peak
Steve Hilton – Mai uman (capitolul despre educație)
Angela Duckworth – Grit
Malcolm Gladwell – Excepționalii
Salman Kahn – O singură școală pentru toată lumea
Mihaly Csikszentmihalyi – Flux – Psihologia fericirii
Adam Alter – Irezistibil
Dacă aveți și voi cărți de recomandat pe acest subiect, vă rog să le adăugați la comentarii. Mulțumesc.


ți-a plăcut acest articol ?

Citește și

Cafea sau zeamă de cenușă? Și despre cum o cafea bună și sănătoasă va ajuta copii defavorizați să meargă la școală

  • […] „Sistemul educațional nu mai poate ține pasul. E clar. El trebuie schimbat, trebuie adaptat, nu mai putem fi puși cu toții, la grămadă, și pregătiți pentru munci care erau valabile în zorii revoluției industriale. Argumentele pentru schimbarea sistemului educațional, complet depășit la acest moment, sunt evidente. Cu puține excepții, gen Finlanda, care sunt lăudate și atât, învățământul se bazează pe presupuneri adânc înrădăcinate, care și-au pierdut valabilitatea în timp. Și culmea e că distrugerea copiilor nu e o chestie deliberată. Nu e o conspirație la mijloc, gen: da, noi trebuie să producem tâmpiți. Nicidecum. E o problemă a unui sistem pe care noi refuzăm să-l reconstruim. Haideți să ne gândim un pic. Ce li se cerea oamenilor care terminau o școală acum 150 de ani? Era vorba, ca și acum, de cererea de forță de muncă. De-aia a fost făcută școala, până de curând (câteva sute de ani la scara istoriei înseamnă foarte puțin) accesibilă doar oamenilor foarte bogați. Pentru că industria avea nevoie de oameni, a apărut școala pentru mase. Care îi pregătea pe viitorii adulți pentru tendințele de atunci ale pieței muncii: liniaritate, standardizare, conformitate. Ei bine, ce li se cere acum copiilor, când termină o școală? Cu totul altceva decât li se cerea acum 150 de ani, nu?” https://patraru.ro/2018/01/21/tu-pentru-ce-fel-de-lume-iti-pregatesti-copilul/ […]

  • >