Îngeri cu aripi frânte. Sau despre cum unii părinți și antrenori își dau uneori mâna pentru a distruge viitorul unor copii

în Copii / Diverse / Educație / Sport
14
februarie
19'
16

Știu. Știu. E copilul tău și el e cel mai bun. E cel mai inteligent, cel mai atletic, cel mai frumos. Merită totul și i se cuvine totul. Pentru că e al tău. Iar când nu primește ceea ce merită și i se cuvine atunci e clar că universul a pus la cale o mare conspirație împotriva puiului tău. Toți copiii care se măsoară cu al tău sunt doar niște copii. Nu sunt cu nimic speciali, așa cum este al tău. Hei, trezește-te! Nu mai trăi în visul ăsta! Copilul tău nu e nici cel mai frumos, nici cel mai inteligent, nici cel mai bun sportiv din lume. Probabil nu e cel mai frumos, inteligent și atletic nici de la el din cartier și nici de la el din bloc. Acceptă asta, privește-ți copilul admițând că nu e deloc perfect și-o să-l poți ajuta. Altfel, doar îi încurci existența. Ba chiar ai mari șanse să-l distrugi.

Iar noi, românii, la asta părem a fi foarte, foarte buni. Să ne distrugem copiii și, deci, orice șansă pentru un viitor mai bun.

Joi seară, imediat după emisiune, după o săptămână foarte grea, m-am urcat în mașină și am plecat spre Târgu Mureș, unde începuse, de miercuri, Cupa Transilvania. Vineri, începeau meciurile grele, echipa noastră câștigase grupa și se calificase în sferturi. Presiune mare, pusă de rezultatele excelente ale grupei, de pretențiile părinților obișnuiți cu victorii, ale clubului, de așteptările adversarilor. Jucăm cu o echipă cu care ne-am mai întâlnit, înțeleg. Al meu joacă la clubul ăsta de aproape 4 ani, a fost în această grupă la început, dar o dermatită urâtă l-a făcut să piardă câteva luni bune, și-atunci a cam bătut pasul pe loc vreo doi ani, cu o altă grupă. Pentru noi, așadar, a fost prima participare la Cupa Transilvania, o competiție de referință la acest nivel, într-o țară în care, să ne înțelegem, sportul nu este subfinanțat, ci zerofinanțat. Totul e haos, totul se face pe banii părinților și ai unor sponsori care de cele mai multe ori sunt tot firmele unor părinți sau firme atrase de părinți. Tot viitorul baschetului românesc depinde exclusiv de aceste cluburi private, care nu sunt sprijinite în niciun fel de nimeni. De-aia, când văd câte-un ipochimen care nu știe absolut nimic despre sport, dar face poze cu sportivi pentru că l-a pus partidul ministru – vezi cazul Dunca sau cel al proaspetei șefe a sportului – îmi vine să mă dau cu capul de pereți. Chiar vreau să o invit la o discuție în fața camerei pe noua doamnă ministru de la sport. Vă țin la curent cu răspunsul dumneaei. Și pe Horia Păun – pe care-l cunosc de peste 20 de ani, de când juca la Ploiești și-l urmăream din tribuna sălii Olimpia – aș vrea să-l invit la o discuție despre ce se întâmplă în zona asta de copii și juniori, unde pare că ne dăm – ca la multe alte sporturi – cu stângu-n dreptul, în loc să construim ceva serios și durabil.

Revin. Așadar, vineri, sferturi și semifinale. Sferturi dimineață, cu CN Aurel Vlaicu, din București. Foarte important, antrenorilor li se lasă opțiunea să joace cum vor (există regula oficială 5 plus 1, adică începi cu 5 jucători și ai voie să faci o schimbare în primul sfert, apoi bagi alți cinci jucători, în sfertul al doilea, astfel încât să joace cât mai mulți copii. Regula e excelentă, pentru că le oferă tuturor șanse egale de a evolua, dar asta nu prea le place antrenorilor români). Ei decid, logic, de comun acord, să ignore regula asta și să joace ținând pe teren, tot meciul, cei mai buni copii (într-o proporție covârșitoare, am constatat asta cu stupoare, să știți că la baschetul juvenil nu e despre copii, cât este despre antrenori și despre orgoliul lor. Nu îi recomandă școli făcute pe-afară, mulți nu ar putea antrena o echipă decentă de liga a doua, să zicem, dar la copii, vai de mine, când se văd pe bancă, Phil Jackson și Pat Riley la un loc sunt pistoale cu apă). La Vlaicu, un copil excelent, numărul 32. El e toată echipa. Mai mișcă bine un pitic simpatic, cu părul mare și ochelari șmecheri. Și se merge cap la cap, până spre final, când se întâmplă fix ce era evident că se va întâmpla. Copilul cu numărul 32 obosește (deși echipa lui s-a oprit în sferturi, el a fost coșgheterul competiției) și nu mai poate duce singur jocul, iar noi, jucând cu opt oameni din cincisprezece, avem resurse până la final. Câștigăm confortabil până la urmă și mergem în semifinale, unde ne așteaptă Îngerii Băniei, care au trecut de ploieștenii noștri de la Sevlar.

Meciul e de la ora 17.00. Aflăm că ”îngerii” sunt linie 2006, deci mai mari și cu doi ani decât unii dintre ai noștri. Nu știu dacă așa e, n-am verificat. Aflăm despre ei că sunt foarte răi în joc, violenți chiar. Asta de la cei care au jucat cu ei. Vă dați seama cum circulă poveștile la nivelul ăsta. Iar noi, părinții, zici că ai noștri urmează să joace cel puțin în cupele europene. Chiar amuzant, când privești totul de la distanță.
Noi nu avem aproape deloc talie. Avem nevoie de George și de Rareș, cei mai înalți de la noi, care-s aproape cu un cap mai mici decât cei mai înalți ai lor. Moto al nostru, mic și iute, le-ar putea trece printre picioare celor mai mari dintre adversari. Sunt peste noi, îmi spunea antrenoarea noastră înainte de meci. Începem destul de rău. La o decizie controversată, văd că sare de pe banca oltenilor o doamnă care se agață de masa oficială. La fel face și celălalt antrenor, care înțeleg că e soțul doamnei. Se potrivesc, îmi spun. Urlă amândoi, își pun mâinile în cap sau râd ironic la masa oficială, spectacol ieftin, dar de-astea am tot văzut la mai multe echipe.
Trebuie spus, pentru cei care nu știu, că la copii fiecare meci e pentru antrenori și unii părinți finala NBA, meciul decisiv. Doamna cere time-out, are ceva cu un copil. Urla atât de tare, încât cu toții ne uităm aproape ținându-ne respirația, să vedem ce se întâmplă. La un alt time-out, un copil e pălmuit pe bancă. Doamna urlă la el să se trezească. Pesemne au la Craiova un sistem de trezire care funcționează mai bine decât alarma de la ceas. Nu credeam că am asistat la așa ceva, așa că întreb pe lângă mine, poate în îngrămădeala din jurul băncii n-am văzut bine. Și alți părinți au văzut la fel. Iar faptul că au văzut e confirmat de una dintre înregistrările făcute, unde comportamentul antrenoarei de la Craiova e huiduit de cei aflați pe margine. Părinții cu experiență îmi spun că doamna este celebră pentru aceste episoade. Și că există mai mulți antrenori de copii în România care-și bat elevii acolo, pe parchet, sub privirile părinților. Toți cei din fenomen îi știu și nu fac nimic. Mi s-au dat și vreo cinci nume, nu le scriu, pentru că nu pot să povestesc decât ce am văzut cu ochii mei. Sunt blocat efectiv. Mi-a trecut prin cap să le semnalez asta arbitrilor, să opresc jocul. Dacă aș fi încercat asta aș fi fost eliminat din sală, iar echipa noastră ar fi fost sancționată și probabil ar fi pierdut. M-ar fi detestat copiii noștri. Da, poate că de-asta n-am făcut-o. Apoi, am simțit așa, în sală, că nimeni – organizatori, arbitri, oficiali, părinți – nu părea să facă un capăt de țară din ce s-a întâmplat. Adică, da, li se părea aiurea comportamentul acelei antrenoare, dar nu era neapărat problema lor. Abia asta mi se pare îngrozitor. Că părinții nu au o problemă când ai lor copii sau alți copii sunt abuzați verbal și, iată, fizic, de față cu ei. Da, atât de departe de civilizație suntem.

Pe parchet, copiii se luptă. Pentru ei, e pe viață și pe moarte, așa cum e totul la vârsta asta. Cumva, grație buldozerului nostru, Gogo (David Rașoga), care încă nu are zece ani și joacă și la grupa de baby, am revenit în joc și ne-am trezit că avem 24-21. Ultimele două minute trec greu, noi ratăm, ei mai dau două coșuri, ajung la un punct în spatele nostru. În aceste momente, dacă nu îți repeți ca părinte, că e doar un joc și că trebuie să fii calm și să te bucuri de ceea ce vezi poți avea reacții foarte ciudate. Ideea e să nu te ia valul, dar de multe ori nu poți rezista. Dar și asta, până la un punct, face parte din frumusețea acestor jocuri.
Orice decizie a arbitrilor e contestată. Cei doi antrenori de la Craiova au ceva cu toată lumea, de la masa de arbitraj până la antrenoarea noastră. Se termină 25-24, copiii noștri sunt acuzați că au tras de timp. Și eu zic că atacul a fost prea lung, dar decizia le aparține arbitrilor. E momentul în care domnul antrenor, de față cu toți copiii, urlă peste masa de arbitraj, către antrenoarea noastră, Elena Stan: ”să mă piș pe tine și să mă piș pe copiii tăi”. A noastră are lacrimi în ochi, iar copiii bucuroși că au ajuns în finală o iau în brațe. Nu-l cunosc pe domnul antrenor, am văzut că a postat un comentariu pe pagina mea de Facebook, sub numele de Lucian Pretorian, la o postare în care am anunțat acest articol. Redau aici comentariul respectiv și îi mulțumesc pentru el:

”Buna ziua domnule Patraru,
Recunosc… sunt unul dintre cele doua „animale” pe care le infierati cu mult dramatism dumneavoastra. Legat de abuzurile fizice si verbale de care pomeneati dumneavoastra nu o sa discut prea mult, deoarece sunt chiar niste afirmatii hilare. Nu suntem adeptii abuzurilor de nici un fel, iar in conditiile in care lucrurile ar fi stat asa cum relatati anterior, va garantez ca nici unul dintre noi nu ar mai fi fost in preajma unor copii, ci undeva inchisi, cat mai departe de lumea inocenta a lor. Micutii nostri nu au fost niciodata abuzati sub nici o forma, iar cei care pot infirma sau confirma acest aspect sunt pe de-o parte copiii, iar pe de alta parte parintii care, din fericire, ne insotesc intotdeauna. Eu stiu ca supararea dumneavoastra vine de la faptul ca mi-am permis sa ii reprosez la final antrenoarei clubului Ploiesti Basketball lipsa crasa de fair-play, dar tot la fel de bine stiu ca acest lucru vi se pare cu atat mai jignitor, cu cat vine din partea unor oameni care nu fac parte din cercul dumneavoastra elitist. Recunoastem, suntem „animalele” care, impreuna cu parintii, am reusit sa ii facem pe copiii nostri sa fie niste exemple de educatie, implicare si bun simt atat in teren, cat si in afara lui. Tot noi suntem „animalele” care, din dorinta de a transforma pe micuti nostri in niste invingatori, ne manifestam poate putin prea zgomotos uneori, dar acest lucru nu va depasi niciodata limita bunul simt. Dramatismul cu care descrieti dumneavoastra aceste evenimente este demn de scenariu pentru un film horror, dar sa nu uitati niciodata ca dincolo de faptul ca sunteti unul din cei mai respectati oameni de presa din Romania, aveti obligatia morala sa relatati fara patima, ceea ce considerati dumneavoastra ca trebuie relatat. Scuzele mele se indreapta catre domnisoara Elena Stan, deoarece reprosurile aduse la final nu au adus nimic bun, ci doar au amplificat stare de nervozitate inutila la acest nivel.
Multumesc mult pentru intelegere!”

În finală, pierdem în fața unei echipe excelente a Clujului, într-o partidă frumoasă, în care de la noi joacă toți cei 15 copii din lot, așa cum, repet, ar fi normal să se întâmple la toate meciurile jucate la acest nivel.

Efectul turneului? Fantastic. Am ajuns acasă în aceeași zi, sâmbătă. Duminică, Robert, care urmează acum și un curs online de baschet cu idolul lui, Curry, trage de mine să mergem să se antreneze. Reușim să găsim un coș liber la școala lui, în sală, între două meciuri de baschet programate acolo. A dat peste 750 de aruncări și și-a exersat driblingul timp de două ore. I-a zis lui Curry că doar dacă muncește zilnic până la epuizare poate fi mai bun. Pe mine nu m-ar fi crezut, probabil…

Am devenit interesat de baschetul juvenil mult mai serios, de când Robert a devenit atât de atașat de acest sport. Aproape totul e împotriva lui și, sincer, mă așteptam să renunțe. Mai ales că nu exercit absolut nicio presiune asupra lui, în legătură cu nimic. Ba chiar îi repet periodic că nu trebuie să facă nimic din ce nu-i face plăcere. Nici măcar școală. Le repet lui și Andreei că notele nu contează deloc. Că nu trebuie luate în seamă și că mai mult îi încurcă decât îi ajută, în sistemul ăsta educațional imbecil, construit pentru anul 1850. Sigur, îți crește pipota, ca părinte, când copiii învață bine. Robert are zece pe linie în primul semestru dintr-a cincea, iar Andreea ar fi fost tot acolo, într-a zecea, dacă nu ar fi avut la limba latină un nene pensionar care mai are o singură plăcere în viață, să se joace cu nervii și mediile copiilor. Eh, are copilul ce povesti mai târziu. Dar asta e altă gâscă-n altă traistă.

Fiul meu e născut pe 29 decembrie – o adevărată nenorocire pentru micii sportivi, practic, ei n-au nicio șansă la sporturi în care contează înălțimea, fizicul. Puși lângă unii născuți în luna ianuarie a aceluiași an sunt victime sigure, pentru că o diferență de un an la nivelul ăsta se vede din avion -, apoi, nu are ceea ce mulți numesc talent nativ – deși pe mine Ericsson m-a convins aici, în cartea lui, Peak, pe care v-o recomand tuturor, părinți, sportivi și antrenori, că talentul contează prea puțin pe termen mediu și lung, dacă ești dispus să muncești și dacă faci exercițiile metodice potrivite, cu antrenori iscusiți. Apoi, Robert a fost în primii 7 ani ai lui fragil din punct de vedere fizic, nu este un tip bătăios. Când l-am dus la baschet, închidea ochii când venea mingea spre el. Apoi, până acum vreo patru ani era mai degrabă introvertit, morocănos și foarte liniștit.

Vă spun toate astea ca să înțelegeți ce face un sport dintr-un copil. Cât de bine-l poate modela, din toate punctele de vedere. Evoluția lui Robert, de când a început baschetul și apoi de când a schimbat grupa, anul trecut, este fantastică. Robert de acum trei, doi, chiar de acum un an n-are nicio legătură cu Robert de acum, semn că noul mediu îi oferă ceea ce-i trebuie pentru a evolua. Chiar dacă nu primește șanse prea multe crește în fiecare zi, la toate capitolele. Și aici e o discuție foarte interesantă între specialiști – desigur, nu în România -, despre cum se mărește distanța dintre copii la nivelul ăsta, pentru simplul fapt că aceia considerați din start talentați sunt și împinși de la spate de antrenori și se dezvoltă și mai rapid, pe când cei lipsiți de așa-zisul talent acumulează mai greu și sunt dați la o parte sau renunță. Se întâmplă și la școală asta, nu doar la sport. Mulți profesori lucrează mai mult cu elevii cei mai buni, în loc să lucreze mult mai mult cu cei mai slabi. Explică pe larg Ericsson, în Peak.

Mă uitam pe manualele pentru antrenori, puse la dispoziție de Federație Română de Baschet. Și pe lecțiile video pentru antrenori, care se găsesc pe site-ul FRB. Într-una dintre prelegeri, tipul care îi instruiește pe antrenori spune: ”chiar dacă părintele e de față și îl ceartă pe copil, chiar dacă o să-l bată când ajunge acasă, voi trebuie să zâmbiți și să-l aplaudați pe copil pentru că e mai important în acest moment să execute procedeul corect. Fantastic, mi-am zis. Cum să expui o idee atât de bună – că execuția e mai importantă decât orice la vârsta de opt, zece ani – într-un mod atât de greșit. Vă dați seama, acest om, la care se uitau zeci de antrenori (materialul e disponibil pe site-ul FRB), n-are nicio problemă că unii copii sunt bătuți acasă de părinți pentru că n-au dat coș. Păi, în cazul ăsta, chiar că nu avem nicio șansă.

Sigur, antrenorii trebuie să-i învețe pe copii baschet, fără îndoială. Dar nici unul dintr-o sută de elevi care-ți trec prin mână nu ajunge să practice acest sport la nivel de performanță. Probabil unul dintr-o mie, unul din zece mii. Cred că 90% dintre antrenorii de baschet de copii n-au scos în viața lor un sportiv care să joace în prima ligă din România. Dar foarte mulți dintre antrenorii de copii din România au scos oameni adevărați, din copiii care le-au trecut prin sală. Oameni sănătoși, puternici, stabili emoțional, plini de empatie, gata să sară în ajutorul altora, sociabili, întotdeauna pregătiți să lucreze într-o echipă, motivați, eficienți, logici, calculați. Nu vi se pare destul? Nu vi se pare că sacrificiile voastre, ca părinți, merită? Mie mi se pare enorm, fantastic. Efectele pe care sportul le-a avut asupra mea au fost extraordinare. Și sunt în continuare. Pentru că după o pauză de câțiva ani, în care am ajuns de la 90 la 120 de kilograme, am revenit la sport, la o viață sănătoasă și am aruncat sacul ăla de 30 de kile pe care l-am cărat după mine niște ani. La fel se întâmplă cu toți prietenii mei care au făcut sport. Întotdeauna mă înțeleg mai bine cu un om care a făcut sport și are doar opt clase decât cu unul cu două facultăți, care nu a dat pe la sport.
Iar efectele pe care sportul le are asupra copilului meu, dacă-l compar cu cel care era acum patru ani, sunt incredibile. Așa că, vă rog, dacă n-ați făcut-o până acum, duceți-vă copilul la sport. La mai multe, lăsați-l pe el să aleagă și nu-l presați. Nu așteptați de la el să fie campion mondial. Pentru că nu va fi.

Dacă mai e cineva care a avut răbdare să citească până aici, cred că trebuie să vedem ce ne propunem. Ce vrem de la acești copii? Și revin la ceea ce spuneam la început. În proporție de 99,9%, copilul tău nu este viitorul Michael Jordan. Nu este nici măcar viitorul Cătălin Burlacu. Dar sigur copilul tău va fi adult. Iar felul în care-l crești e foarte important. E clar că dacă vrem să avem o șansă ca nație trebuie să investim în educație masiv. Nu doar în educația de la școală, ci și în cea din cluburile sportive și în cea de acasă. Să facem școli pentru părinți. În care să le explicăm mai ales că violența nu e o soluție, e o problemă. Aproape tot ce știm și facem noi în educația copiilor este greșit. De la folosirea violenței – atât de prezentă în societate – până la acest idiot sistem de pedeapsă / recompensă, care le distruge copiilor noștri tot ce au mai bun când se nasc: curiozitate, creativitate, personalitate.

De fiecare dată când vă treziți urlând la copilul vostru (sau al altuia, în cazul antrenorilor, indiferent de sport) sau, mai rău, ridicând mâna la el (oricine ridică mâna la un copil ar trebui arestat pe loc), gândiți-vă că sunteți pe cale de a distruge un om, de a-l lăsa cu traume care-l vor urmări pentru tot restul vieții. Deci, ce ziceți, putem face un efort să ne gândim puțin mai mult la copiii noștri și la cât de important e să fie oameni și ceva mai puțin la noi și la frustrările noastre, la regretele că n-am reușit să fim ceea ce le cerem acum copiilor noștri să devină, fie că suntem antrenori sau părinți? Ar fi minunat dacă am încerca măcar.

Nu știu, poate ar fi bine ca fiecare părinte să poarte un tricou de genul ăsta la meciuri. Eu mi l-am comandat pe acesta anul trecut, adaptând un mesaj pe care cluburile de fotbal din Suedia l-au făcut, în încercarea de a opri, ce credeți, tocmai violența și implicarea negativă a părinților în activitatea sportivă a copiilor. Deci, nu doar la noi se întâmplă. Numai bine.

DistribuieShare on FacebookShare on Google+Tweet about this on TwitterShare on WhatsappEmail this to someone

ți-a plăcut acest articol ?

Citește și

Arme matematice de distrugere. Rețelele sociale, metaforele și amenințarea democrației