Creierul și sportul. Unde greșim? Și ce trebuie să faci ca să câștigi data viitoare la tenis de câmp

în Cărţi / Educație
04
iunie
6'
3

Homo Deus, cartea lui Harari, a aprins ceva în mine și am făcut o pasiune pentru chestia asta, cu funcționarea creierului uman. După Flux – psihologia fericirii, a lui Mihaly Csikszentmihalyi, ”Superficialii – efectele internetului asupra creierului uman”, a lui Nicholas Carr, am ajuns la Manfred Spitzer, cu ale lui explicații despre demența digitală. De acolo, l-am găsit de David Eagleman, tradus la noi cu Incognito și Creierul – povestea noastră. După toate astea, mi-am dat seama că aproape nimic din ceea ce știam despre felul în care ”funcționez” nu este adevărat. Cu alte cuvinte, mi-am dat seama cam cât sunt de prost, crezând că în capul meu eu sunt în control, că eu decid, că eu aleg să fac ceva sau altceva. Și că există un singur eu, nu mai mulți. Sună aiurea, nu? E, asta m-a stârnit și pe mine, când am pornit pe drumul ăsta. Știam că lucrurile nu stau chiar așa cum mă amăgeam eu, dar acum am devenit conștient de dimeniunea prostiei mele și de ignoranța absolută în care trăim, atât de siguri de noi. E chiar amuzant.

În weekend, m-am uitat la tenis. Nu doar la Simona sau la Mihaela (Buzărnescu), i-am văzut pe Djokovic, pe Nadal, Pe Goffin, pe Cecchinato, pe Verdasco. Le-am admirat pe Putintseva și pe Kasatkina, dar și pe Keys. Și-am încercat să îmi dau seama cât e efort conștient și cât e efectul antrenamentului, acolo, în sportul ăsta ajuns la o viteză care, deși anulează de multe ori spectacolul, te lasă cu gura căscată. Și e un exercițiu extraordinar. Mai ales dacă ați ținut vreodată o rachetă de tenis în mână, dacă ați trecut prin procesul de învățare a loviturilor cu un profesor, dacă știți cât de cât mecanica din spatele fiecărei mișcări, diferența pe care o face un milimetru la priză sau la poziția cotului. Și-am observat că aproape la fiecare minge care venea cu viteză mare, sportivii reacționau bine și trimiteau înapoi în terenul advers, pe când aproape la fiecare minge ușoară, care le oferea mai multe variante, ezitau, ajungând de multe ori fie să îi ofere adversarului posibilitatea să închidă punctul, fie să trimită afară.

Și despre asta vorbește Eagleman, în Incognito, plecând de la afirmația lui Ilie Năstase, care, după ce a pierdut finala de la Wimbledon, în 76, a spus despre adversarul său, Bjorn Borg: ”Este un robot venit din spațiul cosmic.”
E, în spatele acestor roboți care au devenit jucătorii de tenis, sportivii în general, stau două chestiuni: o conștiință care stabilește obiectivele și are grijă să le respecte și o mașinărie neurală, antrenată până când ajunge să execute loviturile, până în punctul în care ele nu mai sunt conștiente. Știu, sună aproape incredibil, prima reacție este să respingi aceste explicații, dar chiar asta se întâmplă. Indiferent de meseria pe care o facem, spune Eagleman, conștiința stabilește obiectivele, iar restul sistemului învață cum să le atingă. Pentru că ”una dintre cele mai impresionante trăsături ale creierului – în special ale creierului uman – este flexibilitatea de a învăța aproape orice sarcină care îi este dată. Din păcate, noi nu avem nici sistemul educațional care să ne permită să fabricăm conștiințe solide și nici metodele specifice care, prin exercițiu, să le aducă unor copii progresul. Nu mai aduc vorba de alimentație și altele, că n-are sens.

Revenind la sport, pentru că am ajuns să văd din interior multe lucruri care se întâmplă la nivel de copii, în România, pot să spun că facem greșit foarte multe lucruri. Cele mai multe, de fapt. Suntem de un amatorism incredibil și spun asta după ce am urmărit inclusiv cum sunt pregătiți (la mai multe sporturi) antrenorii de copii de către federații, în școlile de antrenori. Ei n-au decât o idee vagă despre cum poate un creier să devină rapid și eficient. Îi știți pe antrenorii care spun: ”a, copilul ăsta n-are talent, nu stă bine nici cu motricitatea – le place lor să zică motricitate, da – n-o să facă nimic!” Sunt mulți, cei mai mulți. Și îi ceartă pe copii când nu le iese ceva și îi scot din teren și îi fac în toate felurile. Prostie mai mare nu există. Dar neștiind nimic despre funcționarea creierului, acești ”antrenori” nu știu cum să ”programeze” creierul unui copil, astfel încât el să dobândească, în timp, cu exercițiile potrivite, viteză în condiții de consum minim de energie. Pentru că aici e cheia. Ei habar nu au că creierul uman funcționează cu o eficiență la superlativ, trebuie doar să optimizezi, prin exerciții metodice (aici vă recomand cartea Peak, a lui Ericssen – am mai vorbit despre ea), mașinăria.

Povestește Eagleman: ”Când un sportiv greșește, antrenorul de obicei strigă: Pune-ți mintea la contribuție! Ironia face că obiectivul atletului este să NU gândească. Obiectivul este de a investi mii de ceasuri de antrenament astfel încât, în toiul luptei, manevrele potrivite să vină în mod automat, fără nicio interferență din partea conștiinței. Abilitățile trebuie să fie înșurubate în circuitul jucătorilor. Când atleții întră în formă, mașinăria lor inconștientă, bine antrenată, conduce ostilitățile, rapid și eficient. Când un jucător de baschet stă pe linia de aruncare liberă la coș, publicul urlă și bate din picioare ca să-i distragă atenția. Dacă acționează pe baza mașinăriei conștiente, cu siguranță va rata. Numai bazându-se pe mașinăria robotică, superantrenată, poate spera că va trimite mingea în coș.

Sunt multe de spus pe subiect, cred că ar fi necesară o dezbatere la nivel național, pentru a schimba metodele de antrenament, dacă vrem să avem un viitor nu doar în sport, ci în educație în general.
La final, un sfat care vine tot de la Eagleman. Dacă vreți să câștigați de acum înainte meciurile de tenis jucate cu prietenii, e suficient să-i întrerupeți la un moment dat și să-i întrebați cum procedează exact de reușesc să servească atât de bine. Eagleman susține că de îndată ce începe să se gândească la mecanismele serviciului, și încearcă să le explice, prietenul vostru e terminat. Succes! 🙂


ți-a plăcut acest articol ?

Citește și

Doina Gradea NU se implică editorial la TVR. Doina Gradea este editorialul!

  • Incognito m-a marcat profund. Ma bucur ca am descoperit cartea asta tanar. Le voi citi si pe celelalte recomandate de tine.

  • >