De la stăpâni și sclavi la antreprenori și parteneri

în Cărţi / Diverse / Educație
26
ianuarie
10'
2

Primesc tot felul de propuneri de afaceri. Uneori doar ca să-mi dau cu părerea, să spun ce cred, dacă ar merge sau nu o anumită idee, alteori cu rugămintea de a analiza oportunitatea și chiar de a decide dacă vreau să mă alătur proiectului, investind bani. Ieri, când am primit o nouă astfel de propunere, care teoretic nu sună rău deloc, iar practic ar putea să meargă dacă se schimbă câteva lucruri, mi-am adus aminte că voiam de ceva timp să scriu despre un subiect: relația dintre patroni și angajați.

La noi, cei mai mulți dintre oamenii care își deschid o firmă, nu țin cont de cel mai important factor: oamenii cu care vor lucra. De fapt, ei nici nu se gândesc așa la resursa umană. Aceia sunt oamenii care vor lucra PENTRU ei. Lucrezi pentru mine, eu te plătesc, faci ce spun eu, altfel te dau afară și aduc pe altcineva. Asta e abordarea generală. De la un butic de cartier, unde boss-ul nu pricepe că omul care stă în spatele tejghelei și care prin felul lui de a fi, de a relaționa cu clienții din zonă, influențează decisiv încasările, până la o multinațională venită aici pentru mâna de lucru ieftină și fără prea multe pretenții cu privire la drepturi. La naiba, eu am acasă, de la un fost angajator, o hârtie prin care mi se punea în vedere (deși nici măcar nu eram angajat al firmei) că nu reprezint interesul telespectatorilor, ci pe al firmei care mă plătește, deci să mă comport ca atare în emisiune. Da, chiar și la firmele care dețin instituții de presă abordarea asta este regula, nu excepția.

Asta nu este muncă, fraților, asta se numește sclavie.
Și aproape toate afacerile care eșuează au o abordare complet greșită când vine vorba de oamenii pe care-i angajează.

Cea mai recentă propunere de investiție pe care am primit-o

are la planul de afacere următorul calcul: salarii – 8 oamenii x 2508 brut, deci 1500 lei net… Cred că asta e informația cea mai importantă, care spune de ce nu va merge această afacere. Dacă la salarii ar fi scris: plecăm cu 4 oameni foarte pricepuți și plini de energie, care vor deține împreună 20% din afacere și vor avea un salariu brut de 5000 de lei, la care se adaugă bonusuri lunare pentru performanță, atunci poate m-aș fi gândit. Dar așa, eu cred că nu se poate ridica o afacere cu asemenea strategie. Că despre strategie este vorba aici. Pe cine vrei tu să atragi oferind salariul minim? Ce fel de oameni? Pentru că oamenii, toți oamenii, inclusiv tu, patronule, muncesc pentru ei, nu pentru altcineva. Or, pune-te în locul acelui om cu care tu vrei să faci bani. De ce-ar trage el ca un nebun să facă bani pentru tine, pe un salariu de mizerie? Dar nimeni nu-și pune această întrebare esențială, atunci când își face o firmă. Cât din banii pe care-i vei face vei împărți cu oamenii care lucrează la firma ta? Nimic? N-ai nicio șansă. Un sfert? Mai gândește-te… Altfel, ”profitul realist” previzionat la această afacere bazată pe salarii minime era de 6000 de euro lunar. Adică, 8 oameni trag pe salarii minime pentru ca firma să aibă profit 6000 de euro? De ce? De ce ar face asta cineva? Dacă nu ești dispus să fii primul din organizația ta care renunță la bani când lucrurile merg rău n-ai nicio șansă de supraviețuire. Și meriți să rămâi fără afacere.

Apoi, salariul ăsta minim e perceput total greșit.

Atât de angajatori, cât și de angajați. Este ceva de care e nevoie (mai ales în România) ca să nu ne trezim de mâine cu salarii de 400 de lei (aici, iubitorilor de piață liberă cu orice preț, care urlă toată ziua despre cum piața liberă e necesară pentru a aduce prosperitate, le recomand cartea Samaritenii cei răi, a lui Ha-Joon Chang). Este o limită minimă, nicidecum o normă care să garanteze că găsești oameni de ispravă. Or, chiar dacă ai o idee genială de afacere, fără oameni buni n-ai cum să o faci. Da, ca angajat, accepți cât ți se dă la început (de-aia e necesar salariul minim), dar apoi, pe măsură ce înveți, pe măsură ce valoarea ta crește, îți cresc și pretențiile. Studii citate de Daniel Pink, în cartea Când – secretele științifice ale momentului perfect, spun că absolvenții din perioada de criză economică au și acum salarii mai mici decât colegii lor care ocupă aceleași funcții, dar s-au angajat când criza nu era o amenințare. Am văzut și angajați care pleacă discuțiile nu de la cât au ei nevoie pentru a trăi decent, ci de la acest salariu minim. ceea ce e absolut greșit.

Eu, când am decis, după 15 ani în care am muncit cel puțin 14 ore pe zi – timp în care am adunat experiență, dar în paralel am și învățat, am mers la școală, am urmat tot felul de cursuri, am stors, cu umilință, toate informațiile de care aveam nevoie de la cei mai buni decât mine și am citit sute de cărți – că nu mai pot munci pentru un salariu mai mic nu de două, ci de douăzeci de salarii minime pe lună, de aici în sus am plecat toate discuțiile.

În The Startup way, o carte pe care v-o recomand

mai ales dacă sunteți la început sau vreți să știți ce nu merge la mica voastră afacere, Eric Ries explică de ce responsabilizarea oamenilor este fundamentul managementului. Ce-i responsabilizează pe angajații tăi? Că rahatul ăla de salariu minim clar nu va face asta. E și ceva umilitor aici. Ce salariu ai? Salariul minim. Și atunci ce? Ești un lider atât de charismatic, încât niște oameni vor spune: eu renunț la viața mea, la visul meu, la familie, la tot, eu îl voi urma pe acest om, voi face tot ce-mi spune el, pe salariul minim. De fapt, poate să nu mă plătească, lucrez de plăcere, atât de mult îmi place de acest om. Să fim serioși! Ei bine, din această responsabilizare decurge tot. De la instrumentele și tacticile pe care le vor folosi angajații pentru a-și realiza sarcinile, la cultura pe care aceste procese de lucru o formează. Și când ai o firmă cu o cultură puternică, ai oameni din ce în ce mai buni, care produc rezultate. Și toată lumea câștigă.

Dar pentru asta e nevoie de educație.

”Patronii” (sună atât de manelistic termenul ăsta) să înțeleagă că sclavia nu mai ține, că au nevoie de parteneri pentru afacerile lor, iar angajații să priceapă că, pentru a-și primi drepturile, au nevoie de putere de negociere. Ca să o dobândească, trebuie să devină foarte buni la ceea ce fac. De fapt, asta ne lipsește nouă, în România: puterea ne negociere. S-au dus naibii sindicatele – sau au fost duse naibii, mai bine zis -, iar oamenii nu se mai organizează pe bresle, pentru a dobândi forță de negociere. Iar de asta profită nu doar statul, ci și patronii. Care s-au învățat să-și plângă de milă (vai, ce sacrificii fac ei pentru omenire, că au sute de angajați, plătesc taxe, iar fără ei oamenii ar muri de foame!) și să dea vina pe angajați și pe stat.

Vestea ok e că suntem pe drumul cel bun,

cred eu. Din ce în ce mai mulți patroni români au început să se plângă că nu mai găsesc oameni buni. Și ce au făcut patronii când au constatat asta? Au început să umble la salarii, la drepturi. De curând, aveam mașina la service. Am sunat și am discutat cu patronul, care mi-a spus: te sun eu peste o jumătate de oră să-ți spun care-i treaba cu mașina, că persoana care știe e-n pauza de masă și acum nu mai merge să-i deranjăm în pauza de masă. Am râs… deci, acum, sclavii s-au șmecherit? Au drepturi, au pauză de masă, te pomenești că au și ceva de ronțăială în pachetul salarial! Ei bine, probabil că peste doi-trei ani, mecanicul-șef de la acel service va avea și el acțiuni la firmă. Și un pachet salarial care va include și bonificații pentru fiecare mecanic școlit la locul de muncă.

Suntem acum într-un cerc vicios, pe care prea puțini îl rup.

Toată lumea are nevoie de angajați buni, dar prea mulți patroni oferă salariul minim unor oameni pe care nu sunt dispuși să-i școlească (pentru că oricum pleacă, spun ei). Și uite-așa, se merge pe zicala: ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim. Prea mulți patroni și angajați se complac în situația asta din care nu știu să iasă. Și fiecare parte o înjură pe cealaltă. Angajatul pe salariu minim îl acuză pe patronul care iar și-a schimbat mașina și i-a pus silicoane soției că e o scârbă, iar de la o scârbă se poate și fura fără probleme, nu? Iar patronii își tratează angajații ca pe niște sclavi. Care nu e ok să aibă prea multe drepturi, că apoi se învață prost, nu? Și oricum sunt hoți, că fură de la el! Vă dați seama, câtă risipă de energie și ce sursă de nefericire pentru toată lumea? Dacă fiecare firmă ar investi în oameni și le-ar oferi apoi posibilitatea să câștige decent făcând ceea ce le place, putând chiar să ajungă să dețină o bucată din companie, lucrurile s-ar mișca altfel pe piața muncii. Dar pentru asta e nevoie de o transformare totală a modului de gândire din partea companiilor, indiferent de mărimea lor. Și mai e nevoie de ceva: oamenii să înțeleagă că educația nu mai este ceva care se face doar în prima parte a vieții, ci e un proces permanent. L-ai abandonat, ai ieșit din joc.

Nimeni nu știe exact încotro ne îndreptăm.

Ce știm sigur este că în următorii zece ani, dacă previziunile specialiștilor sunt realiste, vor dispărea peste un miliard de locuri de muncă. Cum va arăta piața muncii în anul 2050? Greu de spus. Vom avea un venit minim garantat de stat, iar mașinile vor munci în locul nostru? Se prea poate. Dar oricum vor sta lucrurile, sclavia asta modernă care încă funcționează bine în locuri precum România nu mai poate exista.

Acum și în anii care vor urma, vor reuși antreprenorii care vor miza pe parteneri, nu pe sclavi.

Despre antreprenorul care zace, pitit, într-un colț, în fiecare dintre noi, vorbesc în fiecare săptămână, cu Bogdan Stoica (www.bogdanstoica.ro), în podcastul pe care-l vom lansa luni și care se numește ”Și de restul caramele”. Va fi disponibil peste tot, îl găsiți și pe stareanatiei.ro, la secțiunea podcasts. De azi, aveți acolo și podcastul Vocea nației, în care eu răspund o dată pe săptămână întrebărilor venite din partea telespectatorilor. Îl găsiți aici.

Pentru ambele producții, scrieți la [email protected] Mulțumesc.


ți-a plăcut acest articol ?

Citește și

Vă uitați mult la porno, doamnelor și domnilor judecători români iubitori de pedofili?

  • Relatia cu angajatul e de umilinta uneori, mai degraba decit umilire. Fara angajati care sa simta ca sint parte de treaba nu poti merge mai departe (desigur mai sint si scapari…bazat pe domeniul afacerii)

  • >