Talentul nu există. Se crește. Așa că apucă-te de muncă!

în Amintiri / Cărţi / Educație / Sport
31
martie
17'
16

De ce unii oameni reușesc și alții nu? De ce anumite locuri din lume dau artiști sau atleți de top pe bandă rulantă, iar altele, deși au condiții mult mai bune, nu reușesc asta? Până de curând, răspunsul era simplu. Talent + pregătire intensă = performanță. Acum, lucrurile s-au schimbat. Înainte să vă spun că talentul nu există, ci se crește, am o poveste. Din păcate pentru mine, reală. E povestea talentului meu.

Aveam 10 ani.

Practicam tenisul de câmp de trei ani deja. Mergeam de trei ori pe săptămână, cu cheia de gât, la antrenament. Luam traseul 30, de pe strada Republicii, și traversam tot orașul, până la hipodrom. Cap de linie. Coboram și grăbeam pasul către baza sportivă, trecând pe lângă caii care se antrenau și ei pentru cursele de duminica. De la un timp, nu mai găseam bucurie la tenis. Nici nu era vreo bucurie să joci atunci. Racheta din lemn era grea, nu suportam căldura și nici lumina puternică atunci când bătea soarele (aveam să aflu că de vină este o cataractă cu care m-am născut și care acum aproape că mă lasă orb când lumina de afară este foarte puternică). În plus, eram destul de reticent la efortul dus la extrem. Nu eram dispus să-l fac, nu înțelegeam de ce e nevoie de el. Nu munceam.

Lângă terenurile de tenis, era terenul de fotbal al celor de la Prahova Ploiești. Iubeam și iubesc și acum fotbalul mai mult decât orice sport. Și visam să fiu fotbalist. Așa că am decis să merg la fotbal. I-am spus lui tata: ”Să știi că eu vreau la fotbal, nu-mi mai place la tenis.” El, care toată viața a făcut doar ce i-a plăcut, a zis: ”ok, mergem la fotbal.”
Și iată-ne la o selecție făcută de clubul Petrolul. Antrenor, fosta glorie a clubului, domnul Eduard Iuhasz. Zeci de copii, poate peste o sută. Au fost strigați cei născuți în 77. La fel ca fiul meu, acum (născut pe 29 decembrie), eram dezavantajat de modul în care se făcea și se face selecția la sport. Până la o anumită vârstă, diferența dintre un copil născut în ianuarie și unul născut în noiembrie este enormă. La hochei, de pildă, unde selecția se face în țările nordice și la 3-4 ani, diferența asta alege ce copii vor reuși. Iată cum data nașterii poate fi o povară greu de dus pentru un copil. Găsiți în cărțile lui Gladwell explicații în legătură cu asta, cel puțin la sporturile fizice de echipă echipele de top au cei mai mulți jucători născuți în primele luni ale anului.

Îmi vine rândul să arăt ce pot.

Da, așa se făcea selecția la fotbal, atunci (probabil la cât de înapoiați suntem la sport, există locuri în țară unde așa se face și acum). Ți se dădea o minge și trebuia să ții duble, așa ziceam noi, în cartier. Adică să ții mingea pe picior fără să o lași să atingă pământul. Cu greu am reușit să țin 14. S-a trecut la următorul copil. Simțeam că nu e ok ”performanța” mea. Intră în mijloc un băiat pe care-l știam din cartier. Pac, pac, pac, pac, cu ambele picioare (nu ca mine, doar cu dreptul). Mângâia mingea ușor, când cu stângul, când cu dreptul, nici nu se mișca de pe loc. După vreo 70 de duble, îl oprește antrenorul. Era suficient. Pe lângă acel băiat, eu păream că atunci văzusem minge pentru prima dată. Aveam un nod în gât și lacrimi în ochi. Stăm să termine toți. Destui fuseseră chiar mai slabi decât mine.

Atunci, s-a petrecut ceva fantastic. Antrenorul s-a ridicat de pe scaun, a venit la mine, a văzut că am lacrimi în ochi, și mi-a spus: de ce plângi? Am ținut prea puține duble, am spus eu, printre sughițuri! Îți dorești să joci fotbal? Da, am dat eu hotărât din cap! Ai fi în stare să te pregătești zi și noapte, atât de mult îți dorești? Da, am întărit eu. Atunci vei avea ocazia să demonstrezi asta, de mâine începem antrenamentele. Zece ani mai târziu, jucam în echipa națională. Mnu, din păcate, nu s-a întâmplat asta. Antrenorul nu s-a ridicat. A rămas pe scaun, nici nu s-a uitat la mine, deși eu îl fixam cu privirea, încercând să-l înduplec cumva.

 

Plecăm, după ce tata are o discuție de câteva secunde cu – pe atunci – tovarăsul antrenor. Îl întreb ce-a zis, cu o gheară în piept și cu lacrimile îngrămădindu-se deja în ochi, așteptând să țâșnească. Mă ia de mână și-mi zice că îmi povestește pe drum. Bombix, a zis antrenorul că n-ai talent. Și ăsta e antrenor bun, a jucat fotbal, e din echipa de glorie a Petrolului. Se pricepe. Dar eu zic, continuă el, că au fost și băieți mai slabi decât tine. Eu plângeam, deși nu suporta asta, să plâng în fața lui. Plângeam sughițând, încercând să mă abțin. Bombix, ești cârlig de rufe? Era vorba lui, o spunea de fiecare dată când mă loveam și plângeam, în copilărie. Ești bărbat sau cârlig de rufe? Și eu de multe ori răspundeam, plângând, atunci când durerea era prea mare: ”de lufe.”

Auzi, mai bine mergi la tenis în continuare,

zice tata. Ai talent, ești stângaci, vezi jocul, antrenorul zice că poți să ajungi mare dacă muncești mai mult. Că zice că nu muncești cât trebuie. Că ești leneș. Nu-l mai auzeam, lacrimile mi se împreunau în barbă!
Am început de a doua zi să țin duble. Ajunsesem, în șase luni, să țin duble cu mingea de tenis de câmp, în casă. Multe, cu mult peste 14. Ca oricine care se antrenează intens pentru ceva. Ore întregi făceam asta. Singur, în casă, să nu mă vadă nimeni. Și nu aveam în minte decât imaginea acelui copil care făcuse asta după mine. Atât. Deh, nu exista internet. Un timp, îmi doream doar să mergem să-i arăt acelui om că puteam, la fel ca băiatul ăla care mi se părea incredibil prima dată, să țin mingea pe picioare – da, acum le foloseam pe ambele – până când mă oprește cineva. Nu am mai mers la fotbal, n-am mai avut curaj să merg, iar lui tata îi intrase în cap asta, că n-am talent. Mi-a fost frică de o nouă respingere. Am mers din nou la tenis, apoi la atletism, la karate, abia pe la 16 ani am prins din nou curaj să merg la fotbal, la un club de liga a patra. Unde nu erau interesați de câte ori țin mingea pe picior, ci voiau să știe ce pot să fac pe teren. Le-a plăcut, mă dusese un bun prieten, m-au chemat din nou, am mers de câteva ori, am prins și câteva meciuri, ”pe fals”, cum se spunea atunci, în sensul că jucam pe legitimația unui tip care nu mai venea, dar era înscris în lot, apoi am renunțat. Nu era acolo nimic care să te motiveze să vii sau să-ți facă plăcere. Toți urlau la tine, te înjurau dacă greșeai, îți mai luai câte un șut în cur de la bătrâni.

Toate răspunsurile aveau să vină în timp. Iar când au venit, era prea târziu. Din păcate, cei mai mulți dintre copii se ratează pur și simplu și astăzi așa cum am făcut-o eu, pentru că nu au șansa să aibă lângă ei oameni (părinți și mai ales antrenori) care să știe ce e de făcut pentru a le da vânt către performanță. Pentru a-i motiva, pentru a le da exercițiile metodice potrivite, pentru a-i face să înțeleagă de ce e nevoie să muncească.

De ceva timp, mă pasionează felul în care funcționează creierul uman.

Citesc intens pe subiect, vizionez conferințe online, am ajuns să asist la tot felul de prezentări ținute de specialiști neurologi, mă înscriu la cursuri, sunt abonat la reviste de specialitate, cumpăr toate cărțile despre asta. Studiez în special modul în care lucrează creierul nostru când vine vorba de performanță. Și aplic multe dintre lucrurile pe care le aflu pe mine și mai nou, într-un mod cât pot de neintruziv, pe copiii mei, în special pe Robert.

După cum știți, m-am dus cu bidonul la bătrânețe: învăț să cânt la chitară, mi-am luat de zilele trecute chiar și un antrenor de voce, fac sport intens de mai bine de 5 ani (cel puțin de 4 ori pe săptămână), am reușit să slăbesc 30 de kilograme, nu mai beau alcool. Și e incredibil să vezi câtă motivație poți câștiga când vezi că aplicând în pregătire lucrurile despre care vorbesc specialiștii evoluezi într-un ritm la care nu te-ai fi putut gândi vreodată.

Despre Gladwell (Excepționalii) și cele zece mii de ore de antrenament v-am mai spus. Despre Ericsson (Peak), cu al său exercițiu metodic, de asemenea. Despre Eagleman la fel, cu Incognito și Creierul – povestea noastră, despre Csickszentmihalyi, cu Starea lui de flux, la fel. Nu mai zic despre Carol Dweck, cu Mindset sau despre Michael Howe, cu Genius Explained ori despre excepționalul antrenor John Wooden.
Astăzi o să vă vorbesc despre ceea ce scrie Daniel Coyle în The Talent code.

Talentul nu există.

Bref, asta e ideea. O susțin cele mai noi descoperiri ale specialiștilor. El poate fi crescut în fiecare dintre noi. Unii pot face asta rapid, alții mai lent. Dar oricine o poate face, cu muncă și cu exercițiile metodice care asigură evoluția. Iar codul talentului este următorul, pe scurt: rupe în bucăți ce ai de făcut, repetă intens, eșuează, ajustează, eșuează mai bine, vorba lui Samuel Beckett, repetă din nou, intră în ceea ce se numește ”deep practice” și rămâi motivat. Exemplul unei copile care a învățat în șase minute cât alții într-un an este elocvent.

Sigur, sună ușor, dar nu e deloc. Dacă ar fi, am face-o cu toții. Doar că descoperirile din ultimii ani distrug niște bariere, altfel imposibil de trecut de mulți oameni. Oricine poate dobândi, până la o anumită vârstă, auz perfect, cu exercițiile potrivite. Oricine poate învăța să cânte minunat la un instrument, cu profesor și metodă, oricine poate face performanță în sport, chiar dacă la prima vedere nu pare ”înzestrat” de la natură. Creierul nostru învață orice, dacă e pus la lucru serios. E mult mai greu să înveți să citești decât să execuți o lovitură liberă precum Ronaldo (nici nu prea îi mai ies, după cum ați văzut).

Energie și motivație

Pentru a reuși, trebuie să ai foarte multă determinare, foarte multă energie. Iar ca să ai energie, îți trebuie motivație. Așadar, trebuie să îți placă la nebunie. De-aia insist, indiferent de domeniul în care vreți să faceți performanță, că trebuie să vă placă. Daniel Pink o spune, în Drive: activitatea trebuie să fie răsplata. Eu aș fi fost dispus să fac orice, orice, dacă aș fi fost primit atunci la fotbal. Aș fi fost motivat să muncesc pentru a demonstra că acel om s-a înșelat în legătură cu mine. În loc, am dobândit frică. Și asta m-a împiedicat să mai încerc. Sigur, sunt precum ăla care voia să câștige la loto, dar nu a mai jucat. Evident că n-aș fi ajuns un bun fotbalist, nici eu nu cred despre mine că aș fi reușit, dar aici nu despre asta e vorba, ci despre șanse pe care cei mai mulți nu le primesc.

Teoria lui Coyle, mă rog, e teoria specialiștilor, nu a lui, el doar vorbește despre asta pentru că a fost în multe locuri de pe glob care produc artiști și atleți de performanță, deși nimic nu le recomandă aparent pentru asta – este că mielina este cea care face diferența. Mielina are rolul de a izola electric fibrele nervoase, prevenind pierderea impulsului electric de către axon, în drumul acestuia (impulsul) de la o celulă nervoasă la alta. Mielina facilitează de asemenea o comunicare bidirecțională între axon și celula glială. În traducere, mielina este cea care mai adaugă un strat de izolație cu fiecare repetare pe care o facem, fie că atingem o coardă a unui instrument, fie că aruncăm o minge la coș sau dăm o centrare la fotbal. Cu cât mai multă mielină, spun acești oameni, cu atât mai exacte execuțiile, cu atât mai mare viteza impuslurilor electrice din mintea noastră.

Mielina și exercițiul

Ce faci pentru a produce mielină? Exersezi, exersezi, exersezi. Dar nu oricum, ci folosind exerciții metodice potrivite. Aici intervin antrenorii, profesorii, părinții.

Din păcate, la noi, peste 95% dintre antrenori și profesori habar nu au de capul lor. Nu știu cum să motiveze un copil și habar nu au cum să-l pregătească. Mă uit la copii, merg mult prin țară, asist la meciuri de copii, discut despre asta și cu antrenori buni, e jale. Copiii nu știu tehnică, nu știu nimic. Aproape peste tot se lucrează greșit, din ce-și aduc aminte niște antrenori care nu au mai fost la un curs de pregătire și care n-au mai deschis o carte de zeci de ani. Nu poți juca baschet când pe tine nu te învață nimeni tehnica aruncării, când tu nu poți să driblezi ca lumea, nu poți juca fotbal când pe tine nu te ține cineva ore bune, antrenamente întregi, să exersezi procedeele de bază. Așa ajungem să vedem în prima ligă din România atâția fotbaliști cu unele calități, dar cu mari carențe, care îi fac neinteresanți pentru cluburile serioase de afară. Deci, nu doar că distrugem generații întregi de copii, dar ne dăm și singuri cu firma-n cap, ca proștii. Iar cei care ies totuși sportivi ok, printr-un miracol, sunt de cele mai multe ori defecți la cap, la mentalitate, se pierd cu totul când dau de bani, pentru că nimeni nu i-a antrenat și la cap.

Dușmanii copiilor: părinții și antrenorii

Apropo de tehnică, clubul de tenis Spartak, din Moscova, a dat mai mulți jucători de top 100 decât multe dintre țările cu pretenții la acest sport. Ce se întâmplă acolo, pe un singur teren, în condiții deloc bune? Câteva lucruri greu de crezut. De pildă, niciun copil, timp de trei ani, nu are voie să participe la vreo competiție de tenis. Încercați să le povestiți asta părinților români, care-și duc copiii la un sport și după trei luni vor performanță, meciuri și victorii, rezultate. Așa sunt cei mai mulți dintre ei. N-au idee cât de mult rău le fac copiilor, pe termen mediu și lung, aceste competiții în care ei, părinții, pun atâta pasiune și atâta energie. N-ai ce să discuți cu ei, au doar certitudini. E simplu, în mintea lor: copiii au nevoie de competiții pentru a face performanță, au nevoie de rezultate ca să devină mari. Nimic mai greșit, dar cui să-i explici?

Revin la clubul Spartak. Multe dintre antrenamente sunt de fapt un fel de balet. Nu există minge, ci doar tehnica lovirii. Abia când copiii stăpânesc perfect asta, se trece la nivelul următor. Dar cei care ajung acolo lovesc perfect, stăpânesc tehnica, pot vorbi despre ceea ce fac. E antrenamentul specific care peste zece ani, cu multă muncă adăugată, îți asigură un loc în top 100. De acolo, totul depinde de tine. Dar fundația asta e condiția măreției de peste 10 ani și 10.000 de ore de antrenament. Ei bine, tehnica e ceea ce la noi și-n multe alte locuri din lume nu se exersează deloc. Nu știu tehnica nici antrenorii, nu au ce să le arate copiilor, pentru că ei, antrenorii, nu studiază. Antrenamentele sunt de multe ori timp pierdut, pentru că apuci să exersezi efectiv prea puțin. E ca la ora de matematică de la școală. Faci o problemă, două, trei. Dacă vrei la Olimpiadă, nu poți să mergi decât dacă lucrezi intens acasă și te pregătești suplimentar cu un profesor. Îmi povestește o prietenă care studiază vioara în Austria: dacă nu pun mâna pe instrument o zi, se vede. E o butadă celebră a unui pianist care a cântat până la 80 de ani. În legătură cu repetițiile, el spunea așa: dacă nu cânt o zi, observ eu. Dacă nu cânt două, observă nevastă-mea. Dacă nu cânt trei zile la rând, observă publicul. Fix așa e și la sport, doar că la matematică și la muzică încă se găsesc mulți profesori foarte buni, care știu ce să ceară de la un elev care vrea performanță. La sport, nu prea mai există. Antrenorii sunt în general foști sportivi, mulți dintre ei nu cu multă dragoste de învățătură la viața lor, n-au studiat mare lucru despre ce-ar trebui să facă, dar știu să țipe, să fie autoritari și cam atât. Nu pot să spună ce defecte de tehnică și-a dezvoltat un copil, habar nu au cum să le corecteze și totul merge înainte așa. Iar când doar unii reușesc, se spune: ăla, păi ăla a reușit, joacă la echipa x, a avut talent. Mai degrabă, pur și simplu a muncit mult mai mult. Și a avut noroc. De un antrenor care i-a explicat mai bine de la început, de părinți deschiși la minte, care l-au pregătit suplimentar cu alți antrenori. În niciun caz nu talentul l-a dus acolo. Pentru că talentul nu există. Se crește. Așa că apucă-te de muncă!

Uau, cât am scris din nou, îți mulțumesc dacă ai ajuns aici, sper să te fi inspirat, indiferent ce vrei să faci. Mai vorbim despre asta. Scrie-mi părerea ta la [email protected]

 


ți-a plăcut acest articol ?

Citește și

O lecție pe care eu am învățat-o cam târziu: pune banii să lucreze pentru tine!

  • Buna Dragos . De acord cu tine , cu tot ceea ce ai scris. Este dificil sa fii parinte , mai ales in lumea actuala . In ceea ce priveste sportul in Romania se degradeaza pe zi ce trece. Din fericire pt mine , traiesc intr-o tara unde sportul si miscarea in general este luata in serios . Articolul tau mi-a adus aminte de ” tineretea ” mea sportiva si de ceea ce se practica acum in antrenorat . Merci pt articol .

  • Mda.Impresionant. Dragos…mai scrie…sunt unii care chiar citesc pana la capat. Respect!
    PS: te urmaresc zilnic…pana si mama te urmareste la tv, poate isi culege un alt soi de informatii fata de mine. Dar ai priza. Chiar si la +70.

  • Bună domnule Pătraru. Felicitări pentru articol. Aveți dreptate. Din păcate viața din ziua de azi este pe repede – înainte. Toți antrenorii și părinții vor performanțe imediate. Un exemplu: am înscris-o pe fetița mea la baschet iar după 3 antrenamente a jucat primul meci din ligă. Incredibil. Am fost surprins deoarece eu m-am antrenat un an de zile pentru a juca primul meci de handbal. Bineînțeles, un meci amical, prin anul 1990. Am observat graba clubului de a participa în campionat regional fără să conteze nivelul de pregătire.
    Trist dar foarte adevărat.
    Vă salut cu respect.

  • >