Despre educație. Întrebarea pe care nu o punem corect. Și o paranteză fotbalistică

în Amintiri / Cărţi / Educație
23
iunie
12'
7

Cu cât mă înham mai tare la proiectul Școala nației, cu atât mai greu îmi vine să mă văd făcând altceva cu restul vieții mele (sper să mai pot duce și emisiunea Starea nației o vreme, în paralel). Ideea a prins rădăcini în mine în urmă cu mult timp. Și a tot crescut acolo, pe măsură ce am înțeles că educația e singura soluție pe care o avem, pe care le-o putem oferi copiilor noștri. De curând, am găsit și acel ”de ce”, fără de care nu puteam înainta: să facem educația de calitate accesibilă tuturor.
Și sper să reușim asta.

Înainte de a continua, vreau să dau un exemplu despre cât de importantă este educația. Un exemplu care le va ridica unora o sprânceană. Naționala de fotbal a României sub 21 de ani. Calificată după 20 de ani la un turneu final, unde face senzație. Când scriu acest text, avem 6 puncte și e destul de greu să nu ajungem în semifinale, alături de Spania, Germania și, probabil, colega de grupă Franța, cu care urmează să jucăm. Dar indiferent de rezultatele care urmează, această generație, care a depășit vârsta de 21 de ani, a confirmat deja și în mare măsură va fi naționala României pentru viitoarele campanii europene și mondiale. Asta dacă suntem întregi la minte (mai ales Contra) și nu mai convocăm tot felul de Grozavi expirați, ci mergem pe mâna acestor copii care și vor și pot să facă mult mai mult. Dar nu voi intra acum în discuții fotbalistice, mai ales că domnul Contra e un tip căruia îi sare muștarul la cea mai mică critică.
De ce dau acest exemplu, când discutăm despre educație? Simplu.

Tot ce vedem acum la nivelul echipei naționale de fotbal U21 este legat de educație.

În anii 90, am trăit fotbalul generației de aur, o generație educată în rigorile comunismului. În condiții grele,  dar cu metodă. Cu infrastructură, cu antrenori și cu școală. Timp de un deceniu, nu s-a văzut că nu punem nimic în loc, că nu creștem alți fotbaliști, alte generații. Dar oamenii din sistem știau. Hagi, în acea conferință de presă antologică din 98, pe care o găsiți aici, a tras semnalul de alarmă. Citez din ce-a spus atunci Gică, pe care nu pentru cum vorbește îl iubim noi: ”De zece ani, v-am obișnuit prost, în condițiile în care suntem acum în România. Nu avem nimic, niciun fotbal. Merităm să ne faceți statuie. Ce facem noi în zece ani, în condițiile care sunt în România, sociale și tot ce vreți voi, trebuie să ne faceți statuie. Se duce fotbalul românesc, se duce. Vă spun, zero. În doi-trei ani, zero.”
Și așa a fost. Când vorbea Hagi, componenții de azi ai naționalei U21 abia se nășteau. Timp de mai bine de 20 de ani de la acel moment, fotbalul românesc a rămas în întuneric. Pentru că între 90 și 2010 nu am crescut fotbaliști, între 2000 și 2020 nu am avut fotbal. Cu niște gropari la cârmă, alde Sandu și Dragomir, cu echipe interne făcute cu zeci de străini de mâna a treia în lot, cu patroni săraci la minte, interesați cum să câștige din fotbal fără să bage bani, cu cluburi fără stadioane, fără terenuri de antrenament, cu fotbal fără spectatori, cu loturi naționale făcute pe comisioane.
Apoi,  s-a întâmplat ceva la nivelul educației, în fotbalul românesc.

Regele fotbalului nu s-a mulțumit să îi certe pe jurnaliști

la acea conferință de presă. A vrut să le și arate că are dreptate cu fiecare cuvânt pe care l-a spus. Împotriva tuturor, în special a legilor idioate, neadaptate pentru a încuraja investițiile în sport, a autorităților obtuze și curupte, Hagi a devenit, după zece ani de muncă, într-un câmp din Constanța, regele educației fotbalistice în România. A devenit, încă o dată, MODELUL de urmat! A câștigat campionatul intern cu niște puști care se încăpățânează să joace cum văd la televizor, din prima și în viteză, indiferent de cât de mult greșesc, alimentează o grămadă de echipe din țară cu jucători tineri, susține activitatea Academiei din ce vinde (toate lucrurile construite bine și cu răbdare aduc și bani) și a schimbat fața echipei naționale. Șase jucători a convocat inițial antrenorul Mirel Rădoi de la Viitorul, în lotul pentru Euro U21: Virgil Ghiță, Radu Boboc, Tudor Băluță, Andrei Ciobanu, Ianis Hagi și Denis Drăguș. Alți cinci au fost crescuți la Academia Hagi și joacă acum la alte echipe: Cătălin Căbuz (Hermannstadt), Cristian Manea (CFR Cluj), Dragoș Nedelcu (FCSB), Alexandru Cicâldău (U Craiova 1948 CS) și Florinel Coman (FCSB).
Și nu doar copii trecuți pe la Academia lui Hagi avem la această națională. Sunt copii care au început fotbalul la echipe de prin țară și apoi au fost duși de părinți să învețe în străinătate. Arsenal, Inter, Roma sunt cluburi mari la care au crescut copii  români, care joacă acum pentru echipa națională. Din nou, este educația, fraților! Luați de aici de părinți, crescuți și șlefuiți în altă parte, după rețete perfecționate în fiecare zi, acești copii, iată, confirmă. Și vom avea din nou fotbal atâta vreme cât comunitățile și cluburile vor înțelege că singura cale este educația: investiții masive în infrastructură și în creșterea de fotbaliști (adică în antrenori buni, care să le poată oferi copiilor progresul de care au nevoie la acest nivel Asta e marea noastră problemă: vrem sportivi de valoare, dar nu investim deloc în cei mai importanți oameni care trebuie să îi pregătească: antrenorii). De aici, totul se leagă, e nevoie practic de răbdare. De zece ani în care să susții financiar și să lași niște oameni care se pricep să lucreze. După zece ani, ai fotbaliști, ai echipe mai bune, ai spectatori în tribune, sponsori, rezultate, ieșiri în Europa, jucători la loturi, vinzi cu sute de mii și milioane în loc de mii și zeci de mii. E de fapt destul de simplu, o fac și cluburile foarte mari afară, uitați-vă la rezultatele la nivel de copii ale lui Chelsea. Doar că pentru asta era nevoie și la noi de certitudinea că se poate. Că se poate și aici. Că putem și noi. Certitudine pe care a oferit-o Hagi. Sigur, e nevoie de cluburi serioase, de oameni care să înțeleagă fenomenul și care să gândească pe termen lung, nu pe un an, doi, dau un tun și plec acasă. Deci, e nevoie, și aici, de multă educație. Care, din păcate, încă lipsește. Ce educație să faci cu alde Becali, Niculae și alte personaje toxice din fotbalul românesc?

E, întrebarea la care a răspuns Hagi nu a fost, în 2000, cum va arăta fotbalul românesc peste alți 10, 20 de ani. El știa asta, ne-a spus-o atât de exact în 98. Întrebarea la care a răspuns Hagi, ca un veritabil număr 10, a fost: cum vreau eu să arate fotbalul românesc peste 10, 20 de ani? Și la întrebarea asta a răspuns el, prin tot ceea ce a făcut. De-aia tot spun și la Starea nației că e foarte important să ne punem întrebările importante și să nu plecăm pe tot felul de fente ale celor care fixează temele de discuție.

Cum vrem să arate lumea peste 20 de ani?

Citesc mult despre educație. Mă înscriu la cursuri, asist la tot felul de prezentări ale specialiștilor, trăiesc cumva toată frămânatarea asta la nivel mondial, despre direcția în care ne îndreptăm și cum adaptăm totul la revoluția tehnologică pe care o trăim. Cum direcția e încă neclară, nici cum vor arăta locurile de muncă de peste 20 de ani nu avem cum să știm. Suntem în situația în care erau oamenii în pragul revoluției industriale. Ne-am speriat, avem doar scenarii alarmiste în cap, amplificate de presă și de dezbaterile publice. Credem că roboții ne vor lăsa fără locuri de muncă, suntem terifiați de ideea că nu vom mai avea ce să facem și ne vedem stând pur și simplu, așteptând să murim, trăind dintr-un venim nimim global, pe care nu-l vedem ca pe o oportunitate să facem ceea ce ne place, ci ca o veritabilă condamnare la moarte. Nu putem vedea viața dincolo de muncă. În opinia mea, e cea mai mare prostie acest mod de gândire. La fel cum lumea s-a schimbat odată cu apariția mașinilor și a utilajelor, acum 200 de ani, la fel se va schimba și acum. Vor apărea noi joburi, iar noi va trebui să decidem dacă trăim ca să muncim sau trăim pentru a ne bucura de viață, pentru a fi fericiți. Și cred că în privința educației chiar mulți dintre specialiști pun greșit întrebările. Cea mai importantă dintre ele este: Cum ne pregătim copiii pentru a fi competitivi pe piața muncii peste zece sau douăzeci de ani? Și cred că asta e o întrebare greșită. Toate discuțiile – inclusiv în spațiul românesc – se poartă în jurul chestiunilor care țin de formatul educației. De modul de predare, materii. Totul, din perspectiva adaptării. Adică, se pune problema cum facem ca învățământul să-i ajute pe oameni să se descurce în viață, cu toate provocările pe care le ridică aceasta. Îl asculți sau îl citești pe Ken Robinson, de pildă, și afli despre cât de flexibil trebuie să devină învățământul, cât de adaptabili trebuie să fie oamenii care trec prin școală, cât de creativi și așa mai departe. Dar vorbim tot despre competențe, la fel ca acum 200 de ani, când mașinile băteau la ușile oamenilor speriați. Despre ce cunoștințe și abilități trebuie să aibă studentul de azi, pentru a reuși pe piața muncii de mâine. Important, desigur. Daaar…

Ce-ar fi dacă în loc de competențe, am cultiva la școală valori, idealuri?

Rutger Bregman ridică această întrebare în cartea lui Utopia for realists. And how we can get there. Vorbind despre cum joburi care nu mai produc nimic de fapt sunt din ce în ce mai bine plătite, concentrând astfel bogăția în locuri în care ea n-ar trebui să se afle, Bregman se întreabă ce vor fi capabili să facă în 2030 contabilii fără conștiință, în condițiile în care unele țări vor fi paradisuri fiscale și mai atrăgătoare? Cum vor ocoli ei taxele într-o țară ca România, de pildă, exportând și mai abitir profiturile și menținându-ne, pe salarii de mizerie, în sărăcia care le aduce unora atât de mulți bani? Setăm educația astfel încât să nu mai rostogolim aiurea aceste trenduri, spunând cu toții, ca oameni, stop, acestui joc tâmpit în care unii mai puternici îi păcălesc pe unii mai slabi doar pentru că pot? Așadar, nu cumva întrebarea cea mai importantă la care trebuie să răspundem prin reorganizarea sistemului de învățământ ar trebui să fie: Care sunt cunoștințele și abilitățile pe care le vrem de la copiii noștri în 2030?  În loc să ne întrebăm ce TREBUIE să facem nu mai bine ne întrebăm ce VREM să facem? Cum vrem să ne facem viața, nu cum trebuie? Nu vi se pare că e o mare diferență aici?

Iar asta e și poate cea mai valoroasă lecție pe care am învățat-o de la taică-miu (după croșeul de stânga, care m-a scos din câteva situații dificile): în viață să faci ce vrei tu să faci, ce îți place ție, nu ce trebuie. Când vine cineva la tine și îți spune că trebuie să faci ceva, refuză. Dacă nu acceptă refuzul, folosește croșeul de stânga.

Iar aici trebuie să decidem ce vrem. Ne dorim o lume mai bună, cu oameni toleranți, înțelegători, empatici, care pun interesul comun mai presus decât interesul personal? Atunci haideți să mai tăiem din matematică, din fizică și din chimie și să plusăm la filosofie, morală, teatru, muzică, dans, sport, lucruri care ne aduc împreună, care ne produc fericire, care ne cultivă empatia. Ce-o să facă piața muncii, dacă sistemul educațional va produce oameni care nu mai vor să îi lase pe alții în urmă, de pildă? Al căror principiu comun va fi solidaritatea, nu egoismul? Care vor prefera binele în locul utilului?
În final, nu societatea ar trebui să decidă ce are într-adevăr valoare?
O utopie, nu?

Photo by Ben White on Unsplash

ți-a plăcut acest articol ?

Citește și

Bani pe gratis, pentru o lume mai bună. O utopie?

  • întrebarea corectă este „cum?”, adică cum „să facem educația de calitate accesibilă tuturor”?
    Asta fiindcă avem niște constrângeri. Dacă la oraș, părinții implicați trimit copilul la un „liceu bun” și au norocul ca cca 1/3 din profesori să fie și buni, implicați etc.aceștia au șanse mult mai bune la educație de calitate decât copiii de la sate, unde ai 20-30-40 de elevi în școală, cu doar 3 profesori, in clase mixte, de multe ori cu doar un copil pe generație…

    Răspunsul este destul de simplu: suntem în secolul 21, internetul este accesibil cam peste tot în românia, platformele de educație sunt, la fel, accesibile. Ce lipsește: cursuri interactive, aprobate de oficialități, astfel încât cei 40 de copii din școala de la sat să asiste la ore predate de cei mai buni profesori, să rezolve interactiv cele mai interesante exerciții, să lucreze in grup cu colegii lor din alte localități.

    Tehnologia este de mult timp aici, dar implementarea unei astfel de soluții? Să ajungem să creem posibilitatea de „home-schooling” în secolul 21? Niciodată. Fiindcă asta ar însemna să tăiem de la robinetul banilor de la buget o grămadă de clanuri care se ocupă de manuale, au joburi călduțe prin inspectorate sau își plasează neamurile pe posturi de director…etc. etc.

    Un învațamânt modern înseamnă să dărâmi această mafie ancorată în politic și bani de la buget, ori asta nu se va întâmpla niciodată fără luptă și nu în următorii 50 de ani. Așa că, scapă cine poate.

    M.

  • ”Atunci haideți să mai tăiem din matematică, din fizică și din chimie și să plusăm la filosofie, morală, teatru, muzică, dans, sport, lucruri care ne aduc împreună, care ne produc fericire, care ne cultivă empatia.”

    Complet de acord cu articolul (deși nu sunt amator de fotbal – poate ar fi cazul să devin, pentru generația asta) și, în special, cu această parte.

    Chiar citisem un articol pe tema asta pe un alt site în care o mamă povestea ce diferențe sunt între liceul din România și cel din Vancouver, unde și-a mutat copilul. Ce m-a impresionat cel mai mult, pe lângă accentul pus de profesori pe bunăstarea fizică, morală și psihologică a elevilor și pe feedback, este materia de planning în care elevii învață ”real life skills”: cum să faci un CV, cum să îți faci un plan de studii (facultate-master-postuni), cum să îți faci un buget, cum să citești un contract etc.

    Am stat să mă gândesc un pic la propria educație și am ajuns la concluzia că toți cei 12 ani până la facultate au fost degeaba în proporție de 80%. Acei 20% reprezintă partea de alfabetizare (dragostea de lectură am învățat-o din familie), noțiuni elementare de matematică (fix ce am și acum: procente, regula de trei simplă, formule de arie, volum și aritmetică elementară) și iubirea pentru istorie insuflată de doi profesori fantastici.

    Restul, fix degeaba, pur și simplu timp pierdut. Am învățat singur cum să învăț, am învățat singur să fiu un cetățean responsabil și singur am ajuns unde sunt acum.

    Așadar, domnule Pătraru și toți cei care citesc asta: haideți să facem școala să merite investiția de timp; pentru copii, că ei sunt importanți, restul e irelevant.

    PS. Un pic de context. Am terminat la cel mai bun liceu din Târgu Mureș, unde am intrat al treilea; 9,72 medie generală la liceu; 9.77 BAC. Sunt medic rezident, am luat licența cu 9.04.

  • Domnilor, școala nu este perfectă nicăieri pe planetă. Nici la noi, nici aiurea. Sunt avantaje și dezavantaje, peste tot. Sunt eventual metode, unele mai functionale ca altele. Copiii noștri trebuie să descopere singuri materiile care îi pasionează și să încerce să devină mai buni decât au fost cu o zi sau cu un semestru mai înainte. Ideea nu e să scoatem din materiile enumerate mai sus. Ideea e să le putem preda astfel încât copiii să dorească să se specializeze și să le alinieze pasiunilor lor pentru a putea ulterior ajunge în locuri de unde să poată propune politici educationale adecvate pentru lumea în care își vor crește și ei la rândul lor copiii. Vorbiți despre cât de bune sunt alte sisteme școlare fără o minimă noțiune si discuție despre abandonul școlar/mediul familial nesănătos al multor familii sărace din Canada (luat pe provincii), că tot dăduse cineva un astfel de exemplu din Vancouver.
    Pentru că sistemul de stat îi cuprinde pe toți deopotrivă.

    Domnilor, educația pleacă de acasă. Un elev fericit acasă, hrănit, îmbrăcat și iubit va excela fără probleme mai ales dacă are șansa unei familii ne-reconstruite care vine la pachet cu multe probleme neluate, văd, în calcul, de către comentatori.. Copiii trebuie susținuți și încurajați de părinți (nu forțați, atenție ⚠) să continue chiar și într-un sistem prost făcut (pentru că doar pe asta îl avem din păcate, deocamdată), tocmai pentru a putea răzbate și a ajunge unde e nevoie și să știe exact ce trebuie schimbat. Eu le spun alor mei că ei vor ști cel mai bine de ce vor avea nevoie în viitor în viețile lor, dar ca să poată face o schimbare trebuie sa treacă prin sistem. Fix ca Hagi. El a știut ce nu merge și acolo a împins…

    Sistemul de învățământ al fiecărei țări trebuie făcut în colaborare cu elevii încă activi în sistem și cu cei proaspăt ieșiți din el. Cu cei care știu exact ce nu merge. Cu tineri. Numai cu tineri. Dar adulților le e frică de tineri… Până și generația noastră e depășită pentru a mai putea decide pentru ei…
    Se vede cât de utili le suntem generațiilor viitoare după felul în care votam…

    Să fiți sănătoși!

  • Dragoș, dacă vrei o idee despre cum va arata lumea ca urmare a revoluției urmărește serialul Black mirror de pe Netflix.

  • >